Arhive pe etichete: minte

Scrisoare către fiul meu


Copilul meu, de când mi te-ai cuibărit pentru prima oară în inimă, am știut că tu-mi vei fi universul. Am știut că, pentru tine, aș putea trece prin foc, aș putea răsturna munții, aș putea seca oceanele. Am știut că, pentru tine, voi putea face și-ți voi fi orice. De aceea, dragul meu, ți-am fost, îți sunt și-ți voi fi mamă, hrană, culcuș, leagăn, doctor, prietenă, soră, mă bat cu monștrii, cu muma-pădurii, îți aduc soarele în palmă, când îți îngheață mânuțele, îți aduc luna la fereastră să alunge întunericul, de care te temi, ți-am fost, îți sunt și-ți voi fi primăvară, lacrimă, tot ceea ce va fi nevoie ca tu să fii bine.

Dar, copilul meu, trei lucruri nu voi putea fi vreodată pentru tine și nici n-aș vrea să pot: Dumnezeu, mintea și sufletul tău.

Pe Dumnezeu, ți-am arătat unde să-l cauți.
Mintea și sufletul sunt responsabilitatea ta, sunt drumul tău prin viață. Eu doar ți-am potrivit pașii pe cărare. Tu îți ești dator să le construiești, fărâmă cu fărâmă și să le crești frumos. Vei avea sau nu averi. Vei știi să le păstrezi sau le vei pierde. Dar, și pentru a le face și pentru a o lua de la zero, ai nevoie de minte și de suflet. Mintea și sufletul vor fi reala ta avere, vor fi armele tale în viață. În și pentru ele trebuie să investești muncă, sentimente, timp. Ele te vor defini ca om, îți vor aduce prieteni, te vor face puternic, te vor ajuta să renaști când va fi nevoie.

Firesc, la un moment dat, mintea îți va fi monedă de schimb, dar, fiul meu, să nu-ți vinzi niciodată sufletul! Oricât de greu vei crede că-ți va fi, să nu renunți la sufletul tău! Vei cădea, dar știu că te vei ridica! Vei greși, dar știu că vei îndrepta! Vei plânge, dar știu că vei reînvăța să râzi! Iar eu îți voi fi mereu alături, chiar și când nu mă vei vedea. Mă vei simți…

Să-ți fie bine, copilul meu,
oriunde vei fi!
Mereu!

Cu cea mai pură iubire din lume, Mama.

Reclame

Un comentariu

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., părinţi, viaţă

Hap-urile de week-end


Ştiţi: Călin, concurs PA-uri, etapă nouă – tema „PASTILELE”.
Ei, haideţi, nu mai daţi ochii peste cap, că mai este puţin şi se va termina. Mai aveţi puţintică răbdare. Doar nu v-aţi înecat la mal, ca… Na, că am uitat cine. De aia zic, e nevoie de hap-uri:

Pastila miraculoasă

Îşi strângea copilul la piept şi-l privea ca pe o icoană. La rândul lui, micuţul se pierdea în privirea mamei lui, cu ochişorii aceia negri şi strălucitori, care parcă-i vorbeau. Îi zâmbea şi-o apucase de deget. Nimic nu putea rupe acea legătură, în afară de Dumnezeu. Dar, Dumnezeu i-l trimisese pe el. Asta însemna că trebuia să lupte pentru viaţa ei şi, mai mult decât atât, ştia că va reuşi. „Tu eşti pastila mea miraculosă, apa mea vie!”, îi zise şi-l sărută pe frunte, plângând. Copilul adormi.

 

 

Cel mai vesel cuplu

Nu ştia cum, dar, în ultima vreme, se întâlneau tot mai des. Oricare ar fi fost drumul ei, îl vedea, înconjurat de aproape aceiaşi prieteni şi tot timpul râzând în hohote. Râdea cu atâta naturaleţe, că îi molipsea pe toţi care-l auzeau. Întâmplător, o prietenă comună le-a făcut cunoştinţă. Prima întrebare a fost cum de reuşeşte să râdă atât. “Nu ştii? Râsul e cea mai bună pastilă pentru minte şi suflet.” Din ziua aceea, au rămas împreună şi a învăţat şi ea să râdă, devenind cel mai vesel cuplu.

 

Cam astea sunt. Sper să vă placă. 🙂

13 comentarii

Din categoria proză

Întâlnire cu Dumnezeu


Am văzut un om plimbându-se pe cer. L-am întrebat unde merge şi mi-a răspuns că are întâlnire cu Dumnezeu.
N-ai un ceas? m-a întrebat.
N-aveam.
– Ceasul e capcana timpului, a continuat el. Îmi place punctualitatea, dar nu-mi plac ceasurile. Timpul ar trebui simţit, nu măsurat.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? Şi cum de te poţi întâlni cu el?
– E simplu. Ceri audienţă: nu e nevoie decât de o rugăciune. Spusă din suflet. Aici e cheia: spusă din suflet. Dumnezeu nu se ascunde. Noi ne facem că nu-l vedem. Suntem ocupaţi. Ne umplem sufletul, ca pe o cămară, şi cu ce trebuie şi cu ce nu trebuie. Când nu mai încape în suflet, trecem la sertarul următor: mintea. Înghesuim şi acolo multe. Şi uităm, apoi, să facem ordine. Spuneai că nu ai ceas, nu? Nu vreau să întârzii.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? am repetat eu. Vrei să-i ceri ceva?
– Nu. Vreau să-i mulţumesc că există.

17 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate