Arhive pe etichete: trabant

Doi autostopişti, un nebun şi trabantul lui


UPDATE: Acum, că v-am plimbat şi cu trabantul pe Valea Oltului, rogu-vă frumos, nu uitaţi să-mi votaţi PA-urile – „Şi plecă” şi „Dragă Dumnezeu” , aici, până joi, adică mâine, ora 11,30. Puteţi da 4 voturi. E greu, ştiu, pentru că toate sunt foarte frumoase. Mie mi-au plăcut, în mod deosebit,  ale lui Victor -„Vânzătorul de ghilotine” şi  „În joacă”-, ale lui Bogdan – „Vânătoare” şi „Comoara”-, al lui Cristian – „Fugarul” -, dar şi „Freamătul pădurii”, al lui Ion Toma Ionescu. Dar voi decideţi, ce şi cum. Eu vă mulţumesc, cu drag!

 

Acum… vreo nouăzeci şi nouă de ani – să tot fie? – eu şi soţul meu făceam naveta spre locurile noastre de muncă, din oraşul de rezidenţă, într-un alt orăşel din judeţ, situat cam la 40 de km. Deci, 80 de km. de navetă, dus-întors, zilnic. Cum trebuia să fim la serviciu la ora 7,30, aveam tren la ora 5. Joggingul era inclus în preţul biletului. Niciodată, nu reuşeam să ne trezim la timp, aşa că cei 2 km., pe care îi aveam de străbătut de acasă, până la gară, îi făceam, nene, într-o alergare… Şi asta nu era tot. Odată ajunşi cu trenul la destinaţie, nu însemna şi sfârşitul călătoriei. Pentru că, din gara cu pricina, până în orăşel, erau 5 km. Şi nu întotdeauna aveam mijloc de transport înspre. Deci, tot la pas, la pas, la pas.

Buuun. Ei, serviciu, serviciu, dar trebuia să ne şi întoarcem acasă, la un moment dat. Din nou cei 5 km., până la ieşirea din oraş, pentru a ajunge la şoseaua naţională, de unde urma să stăm la „ia-mă, nene!”, pentru că tren nu aveam la ora aceea. Şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i şi fă cu mâna, doar, doar i s-o face cuiva milă şi de noi, să ne ia la „ocazie.”
Nu ştiu cum naiba, dar în ziua aceea, maşinile treceau foarte greu. La un moment dat, după lupte seculare, opreşte, nici mai mult, nici mai puţin, unu’ cu un TRABANT. Acum, om fi fost noi autostopişti, dar nici aşa! Numai că nu ştiu ce-l apucă pe soţul meu şi zice „hai!”. Tac şi mă supun, na, că mă cam săturasem de aşteptat. Acum, uitai să vă spun că în ziua aceea, purtam o fustă cam scurtuţă. Deh, tinerică, tinerică, zi de vară, până-n seară…. Urcă soţul în faţă, lângă ‘mnealui, eu în spate. Numai că spătarul şoferului era cam dat spre spate. Pe locul din spatele soţului meu, avea nu ştiu ce bagaje, aşa că nimeresc în mijlocul celor două locuri din spate, fix în raza vizuală din oglinda retrovizoare a lui nenea. Curat ghinion! Domnu’, cu ochii mai mult în oglindă, ba, din când în când, se mai şi întorcea către mine, să se asigure că stau bine: „Staţi bine, domniţă? Staţi să aranjez bagajele.” Şi încerca să întindă mâna în spate, atingându-mă ca din greşeală. Asta în timp ce-şi conducea „bolidul”. „Acu’ – mă gândeam eu – să-i sucesc mâna, să-i dau una în cap…” Na, el era la volan. Îi surâd fermecător şi-i spun: „Staţi liniştit, stau foarte bine, fiţi atent la drum, vă rog!”. Atât i-a trebuit. „Aaaa, nu vă faceţi probleme! E bijuterie maşina. Acu o luai de la Sibiu şi mă întorc acasă. Vreţi să vedeţi ce viteză are? Uitaţi-vă la ea cum toarce!”. Şi se pune nărodul să bage piciorul în acceleraţie. Biata maşină începuse să scâncească. El, nimic, să ne dovedească ce agregat are. Toate astea, pe Valea Oltului, în curbe. Îi vine ideea genială să vrea să depăşească un tir, ce tocmai îşi făcuse apariţia lângă noi. Evident, greşeală fatală! Noroc că individul cu tirul nu şi-a pus mintea cu prostul şi l-a lăsat să-şi facă meandra.
Noi, galbeni ca ceara. Nu aveam nici unde să-i spunem să oprească, pentru a coborî. El, mândru, nevoie mare. Noi, spumegând. După ce am scăpat de Valea Oltului, ajunşi în primul oraş, îi spunem să oprească, pentru că vrem să coborâm.
„Păi, nu aţi zis că mergeţi până la….”
„Ba da, dar ne-am răzgândit! Coborâm aici.”
„Dar ce, nu vă place cum conduc? V-am spus, maşina e nouă, abia o cumpărai.”
În fine, a oprit, am coborât şi am început să respirăm din nou.
Am luat o altă maşină şi am ajuns şi noi acasă, într-un târziu.

37 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, diverse