Doi autostopişti, un nebun şi trabantul lui


UPDATE: Acum, că v-am plimbat şi cu trabantul pe Valea Oltului, rogu-vă frumos, nu uitaţi să-mi votaţi PA-urile – „Şi plecă” şi „Dragă Dumnezeu” , aici, până joi, adică mâine, ora 11,30. Puteţi da 4 voturi. E greu, ştiu, pentru că toate sunt foarte frumoase. Mie mi-au plăcut, în mod deosebit,  ale lui Victor -„Vânzătorul de ghilotine” şi  „În joacă”-, ale lui Bogdan – „Vânătoare” şi „Comoara”-, al lui Cristian – „Fugarul” -, dar şi „Freamătul pădurii”, al lui Ion Toma Ionescu. Dar voi decideţi, ce şi cum. Eu vă mulţumesc, cu drag!

 

Acum… vreo nouăzeci şi nouă de ani – să tot fie? – eu şi soţul meu făceam naveta spre locurile noastre de muncă, din oraşul de rezidenţă, într-un alt orăşel din judeţ, situat cam la 40 de km. Deci, 80 de km. de navetă, dus-întors, zilnic. Cum trebuia să fim la serviciu la ora 7,30, aveam tren la ora 5. Joggingul era inclus în preţul biletului. Niciodată, nu reuşeam să ne trezim la timp, aşa că cei 2 km., pe care îi aveam de străbătut de acasă, până la gară, îi făceam, nene, într-o alergare… Şi asta nu era tot. Odată ajunşi cu trenul la destinaţie, nu însemna şi sfârşitul călătoriei. Pentru că, din gara cu pricina, până în orăşel, erau 5 km. Şi nu întotdeauna aveam mijloc de transport înspre. Deci, tot la pas, la pas, la pas.

Buuun. Ei, serviciu, serviciu, dar trebuia să ne şi întoarcem acasă, la un moment dat. Din nou cei 5 km., până la ieşirea din oraş, pentru a ajunge la şoseaua naţională, de unde urma să stăm la „ia-mă, nene!”, pentru că tren nu aveam la ora aceea. Şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i şi fă cu mâna, doar, doar i s-o face cuiva milă şi de noi, să ne ia la „ocazie.”
Nu ştiu cum naiba, dar în ziua aceea, maşinile treceau foarte greu. La un moment dat, după lupte seculare, opreşte, nici mai mult, nici mai puţin, unu’ cu un TRABANT. Acum, om fi fost noi autostopişti, dar nici aşa! Numai că nu ştiu ce-l apucă pe soţul meu şi zice „hai!”. Tac şi mă supun, na, că mă cam săturasem de aşteptat. Acum, uitai să vă spun că în ziua aceea, purtam o fustă cam scurtuţă. Deh, tinerică, tinerică, zi de vară, până-n seară…. Urcă soţul în faţă, lângă ‘mnealui, eu în spate. Numai că spătarul şoferului era cam dat spre spate. Pe locul din spatele soţului meu, avea nu ştiu ce bagaje, aşa că nimeresc în mijlocul celor două locuri din spate, fix în raza vizuală din oglinda retrovizoare a lui nenea. Curat ghinion! Domnu’, cu ochii mai mult în oglindă, ba, din când în când, se mai şi întorcea către mine, să se asigure că stau bine: „Staţi bine, domniţă? Staţi să aranjez bagajele.” Şi încerca să întindă mâna în spate, atingându-mă ca din greşeală. Asta în timp ce-şi conducea „bolidul”. „Acu’ – mă gândeam eu – să-i sucesc mâna, să-i dau una în cap…” Na, el era la volan. Îi surâd fermecător şi-i spun: „Staţi liniştit, stau foarte bine, fiţi atent la drum, vă rog!”. Atât i-a trebuit. „Aaaa, nu vă faceţi probleme! E bijuterie maşina. Acu o luai de la Sibiu şi mă întorc acasă. Vreţi să vedeţi ce viteză are? Uitaţi-vă la ea cum toarce!”. Şi se pune nărodul să bage piciorul în acceleraţie. Biata maşină începuse să scâncească. El, nimic, să ne dovedească ce agregat are. Toate astea, pe Valea Oltului, în curbe. Îi vine ideea genială să vrea să depăşească un tir, ce tocmai îşi făcuse apariţia lângă noi. Evident, greşeală fatală! Noroc că individul cu tirul nu şi-a pus mintea cu prostul şi l-a lăsat să-şi facă meandra.
Noi, galbeni ca ceara. Nu aveam nici unde să-i spunem să oprească, pentru a coborî. El, mândru, nevoie mare. Noi, spumegând. După ce am scăpat de Valea Oltului, ajunşi în primul oraş, îi spunem să oprească, pentru că vrem să coborâm.
„Păi, nu aţi zis că mergeţi până la….”
„Ba da, dar ne-am răzgândit! Coborâm aici.”
„Dar ce, nu vă place cum conduc? V-am spus, maşina e nouă, abia o cumpărai.”
În fine, a oprit, am coborât şi am început să respirăm din nou.
Am luat o altă maşină şi am ajuns şi noi acasă, într-un târziu.

Anunțuri

37 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, diverse

37 de răspunsuri la „Doi autostopişti, un nebun şi trabantul lui

  1. Pingback: Doi autostopişti, un nebun şi trabantul lui - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. Marian

    I’m glad you’re alive!Thanks God! I guess that „Trabants” brings you „unforgetable” memories and lots of excitement!Lucky they’re all, but „extint” now! Te pup- Marian

  3. Io nu m-am prins, da’ o fi ca individu’ se uita la tine sub fustita?!?! Nemernicu’!

  4. Pingback: Caius cel lunecos | Ioan Usca

  5. Pingback: Şi încă unul « Blogul lui Victor

  6. Adevarul este ca Valea Oltului este foarte potrivita pentru astfel de vitejii (era sa spun vitezii!).

  7. hmmm…interesant…Banuiesc ca din acel moment nu ti-a mai placut sa urci in Trabant. Eu am facut odata cu autostopul, de la Dej la Cluj, 60 de kilometri, in 20 de minute iar tipul statea cu picioarele pe volan, fara nici o exagerare, in timp ce, cu mainile o tinea pe iubita lui, care statea langa el. Din acel moment am fost foarte prevazatoare cu ce masina plec, daca ma bate inspiratia sau nesansa sa mai ies la „ocazie”.

    • Păi, sincer, a fost prima şi ultima dată. 🙂 Deşi am fost navetişti multă vreme. 🙂
      Cât priveşte „inspiraţia” sau „neşansa”, nu prea aveam de ales. Pe atunci, nu aveam maşină. Bine, erau şi alte vremuri: aveam mai multă încredere să stăm la „ocazie”, aşa cum oamenii aveau mai multă încredere să oprească, decât în zilele noastre. În general, eram foarte norocoşi. Acela a fost singurul incident neplacut.

  8. dupa aceia ati evitat trabantele, banuesc 🙂

  9. in momentul cand am trimis comentariul, am vazut si raspunsul 🙂

  10. Pingback: Silavaracald

  11. neata buna!
    bine ca ati apucat sa coborati.si oamenii conduceau altfel pe vremuri,zapaciti din astia ca trabantistul erau mai rari…

  12. injineru'

    :)) pe lângă partea un pic mai urâtă în care nea’ caisă se uita sub fustiţă, chiar dacă nu aveai de ce să te temi fiind cu soţul tău în maşinăm, am râs de m-am prăpădit imaginându-mi-l pe vitezoman cu coaja lui din carton presat:)
    şi eu stăteam la ‘ia-mă nene’ când mergeam acasă în facultate dar nu am avut niciodată ghinionul să dau de proşti:))

  13. sa tot fie tot vreo 99 de ani de cand avea si frate-miu trabant! prima lui masina! foarte draga i-a fost. cand a trebuit s-o dea la rabla era bijuterie. a iubit-o toata familia lui, si chiar a fost o pierdere! si eu si frate-miu avem o relatie speciala cu lucrurile care ne insotesc viata. era foarte interesant, ca toti posesorii de trabant aveau un fel de liga, sau un sindicat in care fraternizau. se salutau, se ajutau in trafic…
    ti-am votat creatiile literare, foarte frumoase!

    • Mulţumesc frumos, draga mea. Acum, să ne înţelegem, nu cu trabantul aveam ce aveam – pt. că noi nu aveam nici trabant în dotare, atunci. 🙂 Şi ştiu, da, că exista un fel de sindicat al trabantiştilor, care se ajutau, salutau între ei. Cred că mai sunt nişte ecouri şi acum.
      LE : şi nici snobi nu eram: eram prea tineri pentru asta, iar acum suntem prea bătrîni, pentru a fi snobi. 🙂

  14. Hahaha, foarte amuzant 😉 Eu imi amintesc de prima iesire in natura cu Trabantul unui vecin, neamt el, sau sas, ma rog, medic psihiatru. Si nu stiu cum dracu exact aia a fost ziua in care i-a intrat lui pumnul prin placajul masinii :)) Era sa fac pe mine de ras 😛 Si sa vezi cat il mai mosea pana atunci 😀 Dar s-a enervat atunci atat de tare, incat n-a mai durat mult si l-a maritat. Pacat, noi ne distram… pe seama omului, desigur.

  15. Pingback: Ta-ta! | Cojocarii

  16. Pingback: Moartea lui Nicolae Labiş între accident şi crimă « ÎNK TÂNĂR, ÎNK CITITOR

  17. Adevarul ca Trabantul e si limuzina. Daca nu esti atent risti sa se desfaca cutia :))) Povestirea e tare faina!
    Eu am condus 3 zile o cutie d-asta. Pe langa faptul ca daca opream foloseam claxonul cand plecam de pe loc – era un fum alb in jurul meu ca nu vedeam nici botul masinii- nici acum nu stiu daca bagam maneta in treapta de viteza a III si pe urma a IV- sau invers. Oricum chiar nu conta! :))))

  18. Pingback: Năbădăiosu` şi muzica « Cristian Dima

  19. ei las că dacă nu era Lăstun senzaţiile erau înjumătăţite în trabant!

    ai un vot de la mine!

  20. Pingback: Zâmbesc. Ce îndrăzneală! « Blogul lui Teo Negură

  21. Pingback: » Moartea lui Nicolae Labiş între accident şi crimă

  22. Pingback: PAstilele (etapa a VII-a) « Călin Hera. PA-uri şi mirări

  23. Pingback: Fugarul « Cristian Dima

  24. Pingback: Poveste de vis (13) « Blogul lui Teo Negură

  25. Pingback: Moartea lui Nicolae Labiş între accident şi crimă | Proliteratura

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s