Arhive pe etichete: bun simţ

De ce ai făcut-o, Bogdan?


UPDATE: Din păcate, Bogdan, nu te-ai dezis, nici de data asta! Ţi-am oferit, elegant, posibilitatea de a încheia acest conflict cu decenţă, dar ai coborât şi mai mult, încercând să mă loveşti sub centură. Nu-i nimic, „coafura rezistă!” Mă aşteptam. Redau, mai jos, „drăgălăşenia” ta:
În schimb, am observat ipocrizia unei poete, care stă cu cartea acasă în raft şi cerşeşte voturi la concursuri de PA-uri, […]”

În cele nouă luni de când sunt în blogosferă, am fost martora câtorva conflicte. De vreo două ori, am fost chiar implicată direct, fără voia mea. Dar, cel mai grav dintre toate, mi se pare cel izbucnit între Andrei şi Bogdan. Conflict care, se pare, că a luat sfârşit. Şi, care, probabil ar trebui lăsat aşa, conform principiului: ce e mort, trebuie îngropat. Dar nu pot să fac asta, tocmai pentru că, aşa cum spuneam mai sus, ceea ce s-a întâmplat mi se pare a fi foarte grav: prin fondul său, prin amplitudine, prin consecinţe. Şi prin faptul că ni s-a cerut implicarea. Şi ne-am implicat cu toţii, înclinând balanţa în favoarea lui Bogdan şi punându-l la zid pe Andrei deşi, în marea noastră bunăvoinţă, am aşteptat şi replica lui. De ce am făcut asta? Greu de spus: din spirit de turmă – în sensul că dacă unul, doi, i-au dat crezare apriori lui Bogdan, s-a considerat că ştiu ei ce spun, nu riscă să facă acuzaţii nefondate -, sau din bună credinţă (e foarte greu să-ţi imaginezi că cineva ar putea înscena aşa ceva), sau din cauza vârstei lui Andrei (sigur, e un puşti talentat, dar l-a luat valul şi a vrut să se autodepăşească, trişând). Nu mai contează acum, deşi ar trebui. Cert este că Andrei a fost pus la colţ şi arătat cu degetul. Singur, sau ajutat, s-a zbătut să-şi dovedească nevinovăţia. Şi a reuşit. Şi, aici, intervine întrebarea mea: de ce ai făcut-o, Bogdan? Mie, personal, deşi am declarat atunci, sub impulsul momentului că sunt dezamagită de faptul că Andrei a avut neinspirata idee să plagieze, mi-a fost, totuşi, greu să cred acest lucru, citindu-l de câteva luni bune şi lăudându-i seriozitatea, maturitatea, ideile, poeziile. De aceea, i-am rugat pe Victor şi pe Sorin să mă ajute în demersul de a investiga, din punct de vedere „calculatoristic”, dacă mă pot exprima aşa, argumentele tale şi ale lui Andrei. Amândoi au răspuns apelului meu, iar Victor a şi postat concluziile sale, cu dovezi clare. Ţi-am citit şi eu o mulţime de articole, de pe multele tale bloguri, precum şi comentariile de pe alte bloguri, pe care le-ai lăsat sub diferite ID-uri. Mărturisesc că am fost profund dezamăgită de modul în care ai manageriat această situaţie, din toate punctele de vedere, chiar plecând de la presupunerea că Andrei ar fi greşit, dar, mai ales, modul în care te-ai exprimat în toate acele comentarii: injurios, cu un limbaj suburban, ameninţător, care nu-ţi face onoare deloc. Nemaivorbind de faptul că poezia ce a făcut obiectul acestui scandal, în varianta ta, suna total neîngrijit, scrisă, parcă în fugă, contracronometru. O altă întrebare pe care mi-am pus-o a fost de ce nu l-ai devoalat pe Andrei încă de la prima ta menţiune despre acest eventual plagiat?
Aş vrea să înţelegi că, în spatele întrebării mele, stă, de fapt, o mână întinsă, pentru că, în prostia mea, refuz să renunţ la a crede în oameni şi în principiul potrivit căruia cu toţii merităm o a doua şansă.
Vreau să ştii că aştept punctul tău de
vedere şi, indiferent care-ţi vor fi comentariile – nu-ţi ascund că mă aştept şi la „artilerie grea” din partea ta şi a susţinătorilor tăi, deşi sper că nu o vei face -, nu voi bana niciun comentariu, publicându-l exact aşa cum îl vei lăsa. Indiferent care ţi-a fost motivaţia pentru ceea ce ai făcut, sunt sigură că ai verticalitate şi că-ţi vei recunoaşte greşeala. Deci, pentru a treia oară: de ce ai făcut-o, Bogdan?

Reclame

78 comentarii

Din categoria campanie, de prin viaţă păţite şi adunate, diverse, gânduri

Cu oameni, printre oameni, despre oameni


În week-end, am fost la Obârşia Lotrului.  Despre loc, vă voi povesti altă dată. Vreau, acum, să redau două întâmplări cu oameni, despre oameni, pe care le-am trăit la un interval de câteva ore, două întâmplări despre două categorii opuse de oameni: cei înveninaţi, răi, în mod gratuit, intoleranţi, nesimţiţi,  şi cei care ar face orice să dea o mână de ajutor.

Totul a început după ce am ajuns la locul de campare (ştiţi: varianta „cortul” 🙂  ). Am tot căutat un loc unde să nu fie nici prea aglomerat, dar nici unde să fim singurii. În fine, după ce am tot căutat – pentru că erau foarte aglomerate locurile de campare – am găsit locul perfect. Cel puţin, aşa am crezut. Pădure de brazi, râu, loc pentru campat – chiar părea perfect. Mai erau acolo, două grupuri: unul de tineri din Cluj şi Bistriţa Năsăud, cu trei corturi şi încă o familie din Vâlcea: părinţii şi trei tineri  – o d-şoară şi doi d-şori, cu vârste între 20 şi 30 de ani. Care îşi împrăştiaseră lucrurile într-un mod dezordonat, fără să dea de înţeles cam ce „areal” vor să ocupe şi care nu montaseră niciun cort. Ceea ce ne-a făcut să presupunem că, dacă nu o facuseră, deşi era ora 17,  aproape şi după lucrurile împrăştiate, erau de ceva vreme acolo, nici nu o vor face, deci veniseră doar la „iarbă verde”, urmând să plece. Acesta, precum şi faptul că, lângă, erau două indicatoare care anunţau „proprietate privată” (deşi nu era niciun loc îngrădit şi nici ţăruşi sau alte semne de limită de proprietate, pentru a-ţi da seama cât se întindea  suprafaţa privată) ne-au făcut să ne aşezăm lângă familia vâlceană, la o distanţă decentă, am presupus noi. Toţi citeau câte ceva. Chiar ne-am bucurat că nu am „dat” peste nişte manelişti. Cel puţin, nu aparent. Dar cine a zis că aparenţele înşeală? Că tare deştept trebuie să fi fost!

Mă rog, am început să descărcăm bagajele de la maşină şi să întindem corturile. Victor a început să se joace şi pentru că nu o făcea chiar în şoaptă, aveam grijă să-i mai temperez entuziasmul (deşi, la naiba, eram la pădure şi era momentul lui de „descătuşare”), pentru a nu deranja. La un moment dat, am surprins nişte priviri de-a dreptul ucigătoare din partea doamnei  familiei lângă care am avut proasta inspiraţie să ne aşezăm. Deşi sunt foarte sensibilă la reacţiile celor din jur, am sperat că m-am înşelat. După instalare, fratele meu merge şi îi roagă să ne spună pe care dintre cele două vatre de foc  (pentru că se înşiraseră între cele două locuri pentru făcut focul existente pe locul cu pricina), au ales-o.

Ei şi s-a dezlănţuit furtuna!!!!!!!  A început big mother să ţipe la noi, secondată de d-şoara fiică, instalată la vre0 câţiva metri distanţă şi de unul dintre cavaleri, că suntem nişte nesimţiţi, nişte prost crescuţi, că i-am invadat şi-i deranjăm, că ne-am pus în capul lor, că, de când am venit, am făcut scandal – referire la Victor, care se juca, aruncând un cerc – că ei vor intimitate, că îşi vor întinde şi ei cortul  şi multe, multe astfel de replici care ne-au lăsat „mască”. Pe moment, nu am putut reacţiona, pentru că nu ne dădeam seama dacă este o glumă proastă sau nu. Am încercat să le spunem că nu asta a fost intenţia, că am presupus că nu vor rămâne acolo – nevăzând niciun cort  şi că, în fond şi la urma urmei, este un loc public, dar că, chiar şi aşa, dacă ar fi fost ei atât de bine crescuţi, pe cât se autoproclamau, dacă ne-ar fi spus, politicos, că ne roagă să găsim un alt loc, pentru că vor să „stăpânească” singuri acolo,   pe cuvânt de onoare, am fi făcut-o. Capul familiei încerca să-şi tempereze nebunii şi recunosc că l-am compătimit pentru familia pe care o avea. Până la urmă, ne-am mutat de acolo, spre sau pe „proprietatea privată” de lângă, neavând, după cum spuneam, nicio coordonată a limitelor acelei proprietăţi. Acum regret sincer – chiar dacă asta nu mă onorează – că nu am fost mai agresivi verbal – că ar fi trebuit să-i gratulăm după merite – şi că ne-am mutat. Dar, desigur, urăsc scandalurile, situaţiile de gen, pe de altă parte, însă, sunt sătulă de cei care se hrănesc cu propriul venin şi şi-l împrăştie în oricine se nimereşte, de răutăţi gratuite şi tupeu întinse la maxim. Am devenit alergică. Recunosc că încă nu ştiu cum să reacţionez în faţa unor astfel de oameni. Bineînţeles că, la maxim două ore după incident, după ce şi-au îngurgitat micii, au plecat, neexistând, aşa cum bănuiserăm, nici cea mai mică intenţie de a rămâne acolo.

Cea de-a două întâmplare avea să fie bomboana de pe colivă. Toţi ai mei s-au dus la râu, iar eu am rămas lângă cort, savurând o cafea şi uitându-mă spre stradă, încercând, încă, să diger întâmplarea cu „vâlcenii mei”.

Când, la un moment dat, văd o maşină zburând, pur şi simplu, de pe stradă, făcând zig-zag-uri pe marginea şanţului ce se afla lângă drum, cu partea laterală dreaptă, scoţând scântei la impactul cu solul şi sfârşind, în final, în şanţ, pe toate roţile. Nu vă pot descrie ce am simţit în momentul acela! 😦 Eram în transă, dar am înşfăcat telefonul şi am zbughit-o spre accident, rugându-mă să nu fie nimeni rănit. La fel au făcut şi vecinii noştri – tinerii cu corturile de lângă noi. Slavă Domnului, că, în afară de şoc, ocupanţii maşinii – o mamă şi doi băieţi – dintre care unul fusese cel de la volan, nu păţiseră nimic.  S-au oprit şi două maşini din trafic şi ne-am mobilizat cu toţii să vedem cu ce îi putem ajuta. Erau din Bacău, veneau de la Mănăstirea Cozia şi se îndreptau spre Haţeg.   Bărbaţii au încercat să scoată maşina din şant, lucru de-a dreptul imposibil şi care, oricum nu ar fi ajutat, pentru că avea roata din faţă dreapta ruptă, cu totul. Mă rog, au urmat telefoane la firmele de asistenţă rutieră, la cunoscuţi, pentru ca oamenii să-ţi poată lua maşina de acolo. Între timp, am încercat să-i facem să treacă peste şoc, să le oferim orice ar fi ajutat. Erau de-a dreptul jenaţi că „ne deranjaserăm” pentru ei. Nu-mi venea să cred. Oamenii aştia, care trecuseră printr-un accident, ce putea avea urmări tragice, se simţeau jenaţi că noi, ceilalţi, „ne-am deranjat” să-i ajutăm, iar ceilalţi…

Şi ar mai fi şi o altă povestioară, să zicem. Tinerii cu corturile, de lângă noi,  ne-au rugat să le împrumutăm un vas de fiert apă – şi, nu numai că am făcut-o din toată inima, dar le-am dat şi butelioara noastră, să nu se chinuie să fiarbă pe grătar – când au venit să restituie obiectele împrumutate, au adus, ca să ne „omenească” (să ne mulţumească)- cum s-a exprimat unul dintre ei şi tare mi-a plăcut cum a sunat (pe de altă parte, mi-a adus aminte de bunica mea, care-l folosea şi ea) un pahar de vin de casă, extrem, extrem de bun. 🙂

Trageţi voi singuri concluziile.

17 comentarii

Din categoria călătorii, de suflet..., eveniment, gânduri