adulţi | Noaptebunacopii's Blog

Când eram mică, aşteptam, cu sufletul la gură, ziua de 1 Iunie. Şi nu pentru cadouri, pentru că nu de fiecare dată primeam mare lucru, ci pentru că o simţeam ca pe o zi specială, o zi pe care o împărţeam şi cu alţi copii. Era o celebrare a copilăriei, a verii, a prieteniei. Şi acum iubesc ziua de 1 Iunie. Pentru că-mi pot îmbrăţişa propriul copil, că-i pot spune „La mulţi ani!” şi cât de mult înseamnă el pentru mine. Mi-ar plăcea ca, măcar pentru o zi, să putem strânge toţi copiii la un loc, fără nicio diferenţă, să-i învăţăm să-şi dăruiască, unii altora, mere şi jucării şi gem pe pâine şi bomboane şi flori şi baloane. Iar noi, adulţii, să-i privim senini, să ne bucurăm de inocenţă, să intrăm în jocurile lor şi să uităm, chiar şi pentru câteva ore doar, de tot ce înseamnă viaţa cu toate ale ei mai puţin bune.

La mulţi ani copilul meu, la mulţi ani copiilor voştri, dragii mei, la mulţi ani şi vouă…. şi vouă, copiii tuturor şi ai nimănui!

Ar trebui să facem din fiecare zi 1 Iunie şi să nu mai uităm că avem obligaţia să le dăruim copiilor o altfel/astfel de lume:

P.S. Nu uitaţi că şi ei sunt copiii noştri! 🙂

„Când încetăm să fim copii, începem să murim.”, spunea Constantin Brâncuşi.

Când suntem copii, ne grăbim să creştem. Şi, înainte să ne dăm seama, ne trezim adulţi. Copleşiţi de răspunderi, de griji, de planuri, mereu la răscruce de drumuri, mereu în căutare de răspunsuri. Grăbiţi, într-o permanentă competiţie cu noi şi cu ceilalţi, uităm să zâmbim, să trăim, să mai fim copii.

Aţi întâlnit, cu siguranţă, adulţi pe care zâmbetul sau privirea unui copil îi lasă reci. Nu li se mişcă nici măcar un muşchi pe faţă, privesc rece, încrâncenaţi, înciudaţi. Oare aşa au fost dintotdeauna? Sau, i-aţi văzut deranjaţi de prezenţa copiilor? Mi s-a întâmplat să merg cu copilul meu pe un trotuar – destul de îngust, este adevărat – pe sensul nostru de mers, ţinându-ne de mână. Pe lângă noi, a trecut o doamnă care l-a lovit pe Victor cu geanta. Nici măcar nu a întors capul. Să ceară scuze? Să-şi manifeste părerea de rău că a lovit copilul? Nici gând… Era om, era femeie şi sunt convinsă că era mamă şi chiar bunică.

Oare ce poate împietri sufletul unui om într-atât?

Poate, dacă nu ne-am mai trăi viaţa pe pilot automat, poate dacă am elibera copilul din noi mai des, am privi lumea cu alţi ochi şi am trăi mai frumos. Poate.