Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul II)

Şi de părinţi îi era dor. Desigur, vorbeau zilnic la telefon, dar era altceva. Era un altfel de dor. Voia să fie alintată. Voia să stea departe de oraşul în care trăia şi care, parcă, o înghiţea cu fiecare zi, care-şi trăgea, cumva, viaţă, din viaţa ei, din sufletul ei. S-ar întoarce acasă, în micul oraş de provincie, cochet şi liniştit. Dar nu se simţea în stare să o ia de la capăt. Se înşurubase aici – cum spunea o prietenă. Îi era dor să stea în curtea alor ei şi să citească lângă fântână, de dimineaţă până-n seară.
Învârti cheia în contact, apăsă pedala de acceleraţie şi Ford-ul micuţ intră în cursa nebună de pe bulevard. „La bulivar, birjar!”, îşi zise.
Îi plăcea să conducă, dar şofatul în Bucureşti era o perpetuă testare a nervilor. Învăţase să conducă „bărbăteşte”, cu tupeu, să ignore „cu graţie” orice ar putea-o perturba de la scopul final: să ajungă, cu bine, la destinaţie, oricare ar fi ea.
Ajunsă la birou, se pregăteşte pentru şedinţa programată să înceapă într-o jumătate de oră. Îşi aranjează planşele cu imaginile pentru noul logo al clientului de azi – o cunoscută marcă de lactate -, soarbe din cafeaua adusă de secretară şi recapitulează în gând motivarea pentru semnele grafice ce avea să le propună.
-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa, Ioana! Mulţumesc pentru cafea, e foarte bună. Ca de obicei, de altfel. Cum e în sesiune, mai ai multe examene?
– Vreo trei, mulţumesc. Mă descurc. Cel de la drept financiar mi-a cam dat bătaie de cap, dar, până la urmă, sper să fie bine. Nici cu contabilitatea nu mă împac prea bine. Pe ăsta îl am săptămâna viitoare, trebuie să întocmesc un bilanţ şi o balanţă. Am vorbit, deja, cu d-na Rusu, de la Contabilitate. Mi-a promis că mă ajută.
Ioana era secretara. Era o brunetă, nu foarte înaltă, cu ochi verzi şi pomeţi frumoşi. Ileana o aprecia pentru conştiinciozitatea ei, pentru seriozitate şi, mai ales, pentru că, deşi creştea singură un băieţel de vreo trei ani, găsise puterea să se înscrie şi la facultate. Făcea Dreptul, la frecvenţă redusă. Se visa avocat. Şi Ileana îi dorea din suflet să-şi împlinească visul. Soţul Ioanei o părăsise pentru o blondă planturoasă. „Dobitocul„, îşi spuse Ileana în gând. Se angajase ca secretară la Agenţia de publicitate, pentru că cei de aici înţeleseseră situaţia ei şi o ajutau cum puteau. Li se părea normal să fie aşa. La rândul ei, Ioana nu precupeţea niciun efort în a-şi îndeplini sarcinile.
Şedinţa decurse aşa cum se aştepta. Toată lumea îşi făcuse temele. Mai rămânea să i se aducă la cunoştinţă, clientului, proiectul, în formă finală.
Revenită în biroul său, Ileana îşi verifică e-mail-urile. Mai întâi pe cele legate de job şi, mai apoi, pe cele personale. Pe cele din urmă, nu le mai verificase de vreo trei zile.
Introduse user-ul şi parola şi aşteptă să se deschidă.
„Bun, ia să vedem, bla, bla, bla… A, uite, mi-a scris Dana. O să-l citesc de acasă, pentru că vreau să-i şi răspund. Aşa, mai departe, newsletter, newsletter, newsletter şi… Nu se poate! Nu, nu se poate, nu poate fi el! N-ar îndrăzni!”
Ileana se ridică din faţa calculatorului şi încearcă să-şi stăpânească lacrimile. Aproape că, involuntar, a început să tremure. Vrea să deschidă mesajul din spatele adresei afişate şi nu poate. Mai citeşte o dată şi încă o dată. Nu are nicio îndoială, este adresa lui: mihaikiss@gmail.com. Poate este o greşeală. Nu putea fi acel Mihai, „sărutul ei cu apă vie”, cum îi zicea. Nu putea fi acel Mihai Kiss pe care l-a iubit pătimaş, timp de zece ani, secundă de secundă, cu toată fiinţa ei, cu fiecare celulă, acel Mihai căruia îi dedicase fiecare respiraţie şi fiecare minut al vieţii ei, acel Mihai care, la rândul său, îi dăruise cei mai frumoşi zece ani din viaţă şi care, la un moment dat, hotărâse că vrea altceva. Şi nu era vorba de o altă femeie. Pe ea o iubea, pe Ilenuca lui, pe zeiţa lui, cum o alinta. Numai că, într-o zi de septembrie, în urmă cu doi ani, Mihai a avut revelaţia vieţii sale: trebuia să plece în străinătate, să se autodepăşească, să înveţe mai mult decât ştia. Dintr-o dată, se simţea încorsetat, iar faptul că Ileana îşi dorea un copil cu el, a fost, se pare, motivul catalizator în luarea hotărârii. Lucra la un institut de cercetare şi i se oferise oportunitatea unui burse, pentru un schimb de experienţe, în cadrul nu ştia cărei Şcoli postdoctorale din Canada, pentru doi ani.
În ziua aceea, Mihai Kiss îi dăduse sărutul morţii. Aşa a simţit atunci, aşa simte şi acum.

va urma

Capitolul III 

Capitolul I

Publicitate