Arhive pe etichete: întâlnire

Frânturi de viaţă, clipe de emoţie …


Ştiţi că v-am spus că mă gândesc, şi acum, cu dragoste la cea care mi-a fost învăţătoare acum … 33 de ani şi că, în fiecare an, pe 3 iunie, de ziua sa, o omagiez, în gând, sau, mai nou, prin articole pe blog. 🙂

Ei, bine, pentru că vineri am fost la Rm. Vâlcea, ghiciţi ce? Am cumpărat cel mai frumos ghiveci cu orhidee pe care l-am găsit şi am căutat-o la aceeaşi şcoală în care eu am petrecut primii mei opt ani de şcoală – Şcoala Generală nr. 10.

Cum am ajuns înainte de a se suna, cu vreo 25 de minute şi nu am îndrăznit s-o deranjez de la ore (se auzea prin uşă că repeta pentru serbare, cu boboceii de cls. I, pe care îi are acum), am aşteptat clopoţelul. Nu vă spun cu ce emoţii: cum mi-au transpirat palmele şi cum îmi bubuia inima! 🙂

Cele 25 de minute de aşteptare în faţa uşii (pt. că nici să plec şi să revin nu am vrut) mi s-au părut o eternitate…
Când, în sfârşit, s-a deschis uşa, am văzut-o şi m-a văzut. Surpriza şi emoţia au fost copleşitoare pentru amândouă. Pentru mine, pentru că m-a recunoscut şi a venit cu braţele întinse spre mine şi pentru domnia sa că nu se aştepta. 🙂

Ne-am strâns în braţe şi mai-mai că nu am plâns una pe umărul celeilalte. Unul dintre copii a spus că el ştie cine sunt: „sunteţi fiica doamnei învăţătoare!” 🙂

Printre altele, mi-a spus că încă mai are vaza ACEEA pe care i-am dăruit-o noi, prin clasa a III-a, când am aflat, pentru prima oară, data aniversării şi că-şi aminteşte, cu dragoste, de vaza plină cu garoafe roşii pe care a găsit-o pe catedră, când a intrat în clasă. Şi-şi mai aminteşte şi de buchetul de flori pe care i l-am dus acasă, tot cu ocazia unui 3 iunie, eu fiind liceană atunci.

Am făcut schimb de numere de telefon şi, cu siguranţă, o voi vizita ori de câte ori voi ajunge în oraşul meu natal, atât de drag mie.

Orice moment minunat are clipa sa…

Publicitate

7 comentarii

Din categoria de suflet..., eveniment, gânduri, iubire, La mulţi ani!

Întâlnirea


Se aşeză pe bancă, aşa cum făcea  la fiecare sfârşit de săptămână, de ani buni, de când ieşise la pensie. Parcul, scăldat într-o lumină caldă, curgătoare ca mierea din fagure, fusese luat cu asalt de părinţi şi copii. Îl iubea. Avea aproape aceeaşi vârstă ca şi el. Îi cunoştea fiecare alee şi, deşi, de-a lungul anilor, băncile fuseseră înlocuite cu altele, ştia toate locurile unde furase sărutări fetelor, sub clar de lună. Copilărise şi îşi trăise adolescenţa aici. Plecase la facultate, la Bucureşti, trăise o mare parte din viaţă acolo, după terminarea facultăţii, când începuse să-şi construiască, încet şi sigur, cariera de procuror în cadrul Procuraturii Generale, cum se numea pe atunci. Tot aici, când fusese detaşat în interes de serviciu, întâlnise dragostea vieţii lui. O frunză îl mângâie pe spate, în cădere. Zâmbi, închise ochii şi se lăsă în voia soarelui tomnatec, cu voluptatea unui amant răsfăţat. În minte, i se contura, deja, subiectul următorului roman. De când ieşise la pensie, se apucase de scris. O făcea firesc, trăind prin şi odată cu personajele sale şi cu locurile pe care le descria.

Pavel!

Tresări şi îşi îndreptă privirea în direcţia din care venea vocea bărbătească ce-l strigase.

– Pavel, atenţie la leagăn!

Zâmbi. În dreapta lui, la câţiva metri, lângă leagăne, o familie, cu un băieţel cam de vreo 4 ani, blond cu ochii negri, se juca veselă. Se bucură, ca un copil, când auzi că băieţelul avea acelaşi prenume, ca al lui. Nu ştia de ce, dar simţea că sufletul i se încălzeşte. Pe părinţi nu-i vedea, erau cu spatele spre el, implicaţi în misiunea de joacă şi supraveghere a mititelului. Dar vocea bărbatului ce işi strigase copilul i se părea cunoscută. Doar o impresie, probabil. I se făcu dor de fiica şi nepotul lui. Erau adulţi în toată firea acum, amândoi, dar erau departe, într-o altă ţară. După moartea soţiei, fiică-sa încercase să-l convingă să se mute la ei, dar nu s-a putut adapta vieţii de pe acolo. Aşa că, după pensionare, părăsi şi Bucureştiul şi veni în orăşelul acesta de munte, cochet ca o domnişoară la primul ei bal, şi se mută în apartamentul pe care-l moştenise de la mama sa.

La un moment dat, bărbatul ce strigase se întoarse cu faţa. Pavel înlemni pe bancă. Mărul lui Adam se plimba în sus şi-n jos, vrând parcă să-i sară de la locul lui. Îşi duse, instinctiv, mâna la inimă ca pentru a o opri din bătăile nebuneşti. Privindu-l pe bărbatul tânăr din faţa lui, parcă s-ar fi întors în timp cu 40 de ani şi s-ar fi privit în oglindă. Numai că tânărul era mult mai înalt.

Hai, la buni, iubitule!

Atunci o văzu şi pe ea. Apăruse din spatele chioşcului de jucării şi se îndrepta spre copil. Era la fel de frumoasă ca atunci. Ba chiar mai frumoasă. Chipu-i păstra, încă, prospeţimea de altă dată. Părea fericită şi era de-a dreptul îndrăgostită de nepoţel. Asta îi făcea ochii să strălucească. Cunoştea atât de bine strălucirea aceea, că-l durea.

“Imposibil”, gândi Pavel. Ca într-un joc perfid al vieţii, deşi locuiau în acelaşi orăşel, de ani buni, nu se întâlniseră. Aflaseră veşti unul despre celălalt, prin cunoştinţe comune, dar nu se întâlniseră. Până astăzi. Îşi amintea cum o cunoscuse, cum se îndrăgostise de ea, deşi era căsătorit, cum îşi trăiseră dragostea, pe ascuns, cum ea îl acceptase, cu bune şi rele. Toate se derulau în mintea lui cu o viteză uimitoare, care îl ameţea. Îşi mai aminteşte şi ziua în care i-a spus că este însărcinată şi că, fără el, sau cu el, ea va avea acest copil. Acela a fost sfârşitul relaţiei. Nu-şi putea permite să-şi piardă familia şi poziţia socială pe care o câştigase cu atâta muncă. Pe vremurile acelea, lucrurile stăteau cu totul diferit. A ajutat-o pentru o perioadă, apoi s-a distanţat, încetul cu încetul. Avea grijă să afle, totuşi, veşti despre ei. Dar atât. Viaţa îşi urmase cursul firesc pentru fiecare dintre ei, pe drumuri diferite.

Se ridică de pe bancă. În momentul acela, privirea tânărului o întâlni pe a lui. Îşi ţinea băieţelul de mână. Pe faţa bărbatului din faţa sa nu se mişcă niciun muşchi. Doar ochii căpătaseră nuanţa aceea de mare în furtună, pe care o cunoştea atât de bine…

Se simţi încovoiat şi mai bătrân ca oricând. Plecă spre casă şi ştiu că, din acea clipă, nimic nu va mai fi, cum a fost, în sufletul său. Toată laşitatea şi remuşcările, bine dosite atâta vreme, îl copleşiră acum irevocabil, muşcând din el fără milă.

28 comentarii

Din categoria proză

Întâlnire cu Dumnezeu


Am văzut un om plimbându-se pe cer. L-am întrebat unde merge şi mi-a răspuns că are întâlnire cu Dumnezeu.
N-ai un ceas? m-a întrebat.
N-aveam.
– Ceasul e capcana timpului, a continuat el. Îmi place punctualitatea, dar nu-mi plac ceasurile. Timpul ar trebui simţit, nu măsurat.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? Şi cum de te poţi întâlni cu el?
– E simplu. Ceri audienţă: nu e nevoie decât de o rugăciune. Spusă din suflet. Aici e cheia: spusă din suflet. Dumnezeu nu se ascunde. Noi ne facem că nu-l vedem. Suntem ocupaţi. Ne umplem sufletul, ca pe o cămară, şi cu ce trebuie şi cu ce nu trebuie. Când nu mai încape în suflet, trecem la sertarul următor: mintea. Înghesuim şi acolo multe. Şi uităm, apoi, să facem ordine. Spuneai că nu ai ceas, nu? Nu vreau să întârzii.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? am repetat eu. Vrei să-i ceri ceva?
– Nu. Vreau să-i mulţumesc că există.

17 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate

Celălalt eu


Azi am avut întâlnire. Cu mine.
– Îţi propun un joc, accepţi? m-a-ntrebat celălalt eu al meu.
– De parcă aş avea de ales! Accept, zic.
– Uite, eu îţi pun nişte întrebări şi tu răspunzi cu primul cuvânt care-ţi vine în minte. Să-ncepem: Ce-i defineşte pe oameni?
– Hmm. Mersul biped.
– Mda. Pentru unii e singura caracteristică. Dar şi găinile sunt bipede şi sunt… găini.
– Sufletul? supralicitez eu.
– Bun. Bipezi şi cu suflet.
– Iubirea, ura?
– Şi animalele iubesc. Şi, uneori, o fac mai bine, mai intens decât oamenii. Dar este adevărat, animalele nu ştiu să urască.
– Gândirea?
-Gândirea? Am văzut animale cu uimitoare planuri de acţiune. Şi, câteodată, mi-e greu să cred că-i doar instinctul.
– Credinţa? merg eu mai departe.
– Ce-i credinţa? Propăvăduirea lui Dumnezeu? Cruci şi metenele? Lumânări aprinse? Mersul la slujbă în fiecare duminică? Cunoaşterea Bibliei? Să nu spui „fir-ar al dracului?” Ce-i, deci, credinţa?
– Deşi se spune că izvorăşte din necunoaştere, credinţa e Cunoaşterea. E relaţia fiecăruia cu Dumnezeu. E împăcarea cu Dumnezeu, cu sine şi cu ceilalţi. Poate fi chiar fericirea.
– Fericirea? Ce-i fericirea?
– Pentru mine, fericirea înseamnă să-mi văd familia râzând, în fiecare zi.
Eul meu m-a privit şi n-a mai zis nimic.

Voi ce i-aţi fi răspuns?

20 comentarii

Din categoria ce credeti?, gânduri, proză