Arhive pe etichete: necunoscut

Necunoscutul – partea a IV-a


Andradei i se părea că visează. Nu-i venea să creadă că nu l-a recunoscut pe Cosmin. Este adevărat că, la un moment dat, într-una dintre “întâlnirile” lor din club, s-a gândit că ar putea fi el – aceiaşi ochi negri-cărbune şi acelaşi zâmbet copilăros, plin de farmec, de atunci – dar, parcă pe o altă fizionomie. Iar, lipsa oricărei reacţii din partea lui i-a întărit convingerea că nu este el.

– Mai ai puloverul acela? îl întrebă ea.
– Ha, ha, tot rea ai rămas.
– Doar mă ştii, face parte din farmecul meu personal, îi răspunse şi, în momentul acela, ar fi vrut să-l ţină strâns în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată.
Nici nu începuse bine ora de latină a clasei a XI-a C a unui prestigios Colegiu Naţional, când diriginta deschise uşa şi intră, urmată de un băiat brunet, ce avea capul plecat, de parcă tocmai fusese urecheat.

– Bună dimineaţa, d-le profesor, iertaţi-mă că vă întrerup ora şi permiteţi-mi, vă rog, să-l prezint clasei pe noul coleg: Mărculescu Mihai Cosmin. Cum ţi se spune, Mihai sau Cosmin?
– Cosmin, răspunse băiatul din faţa lor.
Brunet, cu părul des şi, cumva, rebel, îmbrăcat cu un pulover gri de lână, peste care se răsfrângea gulerul unei cămăşi albastre, cu pantalon călcat la dungă şi bocanci negri, grei, Cosmin, care ţinea strans, cu mâinile amândouă, servieta de piele, neagră, ridică ochii şi privi spre clasă. Nu prea înalt, uşor durduliu, noul coleg nu avea în atitudine nonşalanţa băieţilor de vârsta lui. Părea că a fost adus aici împotriva propriei voinţe şi faţa-i avea o expresie chinuită.

Clasa a XI-a C, clasă de “uman” – filologie istorie, era majoritar compusă din fete. Doar cinci băieţi se rătăciseră printre cele 27 de fete. Fiind prima generaţie, după multe zeci de ani, care a putut opta pentru filologie, în oraşul său – profil ce fusese desfiinţat de învăţământul de dinainte de ’89 – era, totodată, ultima obligată să susţină examenul pentru treapta a II-a în învăţământul liceal. Andrada îşi aminteşte cât s-a chinuit să strângă semnăturile pentru un memoriu ce avea să susţină reînfiinţarea acestui profil, pe care l-a trimis ministrului învăţământului al acelei perioade. Cu foarte puţin timp înainte de înscrierea pentru susţinerea examenului, a sosit şi vestea bună, astfel că şi-a putut urma visul în oraşul natal.

Din cele 34 de locuri în bănci, era ocupate 32, astfel că, ultima bancă, de pe rândul de la uşă, era liberă. Andrada stătea în prima bancă, cea din faţa catedrei, împreună cu Adrian Săvulescu – medicul de azi, în a cărui grijă se afla.
– Vă rog, continuă diriginta, cine doreşte să-l ia coleg de bancă pe Cosmin? Să nu-l trimitem totuşi, în ultima bancă, încă din prima sa zi printre noi.
Nu se grăbea nimeni; se formaseră deja “bisericuţe” şi simpatii, mai ales că mai toţi veniseră de la celelalte licee unde învăţaseră în primele două clase de liceu, în tandem cu alt coleg şi, astfel, se aşezaseră în bănci în funcţie de aceste prietenii.
– Mergi tu, te rog, în ultima bancă, îi şopti Andrada lui Adrian.
– De ce eu? se burzului acesta.
– Bine, lasă, că mă voi muta eu cu noul coleg, atunci, în ultima bancă. Se ridică în picioare şi vru să o anunţe pe dirigintă despre decizia ei. Adrian, însă, mai rapid, i-o luă înainte.
– Doamna dirigintă, mă mut eu în ultima bancă şi îi cedez locul lui Cosmin! Bine ai venit la noi, mai spuse Adrian şi, în timp ce-şi strângea lucrurile, îi aruncă Andradei: “Îmi rămâi datoare, să ştii!”

Cosmin îşi ocupă locul în bancă, alături de Andrada şi ora de latină continua fără a o mai întrerupe nimeni. Pe banca lui Adrian ateriză un bilet: “Beatus, qui prodest, quibus potest. (Fericit este cel care se face util prin ajutorul dat)”. Veni şi răspunsul: “Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum. Semper idem… (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist. Mereu acelaşi …)”. Cei doi îşi zâmbiră complice şi-şi văzură de conjugarea verbelor.

În zilele care urmară, cum se aflau pe la jumătatea primului trimestru, Cosmin se chinui să recupereze tot ce avea de recuperat, având în vedere că se transferase de la un liceu cu profil tehnic. Venise aici, cu ajutorul cunoştinţelor sus-puse ale tatălui său, preot, care, la rândul său, visa ca unicul fiu să-i calce pe urme că doar, în familia Mărculescu, preoţia “se moştenea” din tată-n fiu, de generaţii bune.
– Şi, nu-i aşa, cine sunt eu să întrerup această sfântă tradiţie? zicea cu amărăciune Cosmin, în timp ce-i spunea Andradei povestea vieţii lui.
– Ei, hai, că nu-i aşa rău. Toată lumea îţi va spune “sărut-mâna!” şi, unde mai pui, că vei avea şi colivă la discreţie, încerca Andrada să-l împace, glumind, fiind evident că visul lui Cosmin era cu totul şi cu totul altul decât al familiei sale. Deveniseră din ce în ce mai buni prieteni. De altfel, Andrada era prietenă cu toată lumea. De noul coleg se ataşase, deoarece acesta continua să se simtă stingher şi se lupta să se integreze în noul colectiv şi să se ridice la nivelul pretenţiilor şi voia să-l ajute. Începuse să-i fie drag, precum un frate.

– va urma –

Prima parte

Partea a II-a

Partea a III-a

Recomand:
Radu Ştefan – un punct de vedere

4 comentarii

Din categoria proză, viaţă

Necunoscutul – partea a 3-a


Imediat ce medicul Săvulescu părăsi rezerva, intră o asistentă:
– Domnişoara Angelescu, vă rog să vă pregătiţi să mergem la analize. Văd că v-a fost scoasă perfuzia. Să ştiţi că domnul doctor Săvulescu mi-a spus să am grijă de d-voastră. Asistenta zâmbi. Andrada se uită la femeia tânără din faţa ei şi nu putu să nu observe tristeţea din ochi şi oboseala de pe faţă. Se întrebă care este povestea ei. Ceva îi spunea că nu era simplă. Se îmbrăcă în halatul de spital,  decolorat şi cu buline. “Doamne, cât urăsc halatele astea! Trebuie să vorbesc neapărat cu Anca să-mi aducă schimburi de acasă.” Anca era prietena ei cea mai bună, era sora pe care n-o avusese niciodată, dar pe care şi-a dorit-o mereu. O urmă pe asistentă, târşind papucii de plastic pe holul spitalului.
– Când ne vom întoarce, vă veţi muta, îi spuse asistenta, întorcându-se spre ea. Aşa mi-a spus domnu’ doctor.
– Unde mă mut? La altă secţie?
– Nu, deocamdată rămâneţi tot la Medicală, până vi se va stabili exact de ce suferiţi. Dar vă mutaţi în aripa nouă, într-una din rezervele alea noi.
Andrada se încruntă. Nu ştia ce înseamnă asta, dacă asigurarea ei medicală va acoperi cheltuiala, dar hotărî să nu-şi bată capul acum. Nu se simţea în stare. Va vedea ea mai târziu. Şi, apoi, avea încredere în Adrian. După ce a fost plimbată pe la diverse cabinete din spital şi policlinică, după ce a trecut prin diverse consulturi, se lăsă condusă la noua “rezidenţă”. Intră în rezervă. Pe noptieră, un superb buchet de frezii multicolore o ţintui locului. “Ei, hai, înţeleg, aripă nou, rezerve noi, dar şi flori?!” Nemaipunând la socoteală că freziile erau florile ei preferate. Iubea delicateţea lor, mirosul suav şi culorile pastelate. Nu-şi termină bine gândul, că dădu cu ochii de el. Aţipise pe un fotoliu lângă pat. Deja i se părea că visează. Nu mai înţelegea nimic din ce i se întâmpla în ultimele 24 de ore. Îl privi şi nu ştia ce să facă. Îl cercetă cu atenţie şi, aşa adormit, îi aducea aminte de cineva. Se îndreptă spre pat şi foşnetul papucilor îl trezi.
– Te-ai întors. Scuză-mă, am adormit! Azi-noapte nu am dormit prea bine.
Îi zâmbi şi o privi cu tandreţe. Ea se simţi stânjenită.
– E totul bine? Ce ţi s-a spus?
Andrada voia să-i răspundă, dar cuvintele refuzau să iasă, ca şi cum creierul îi dădea comenzi pe care nu le înţelegea.
– Ăăăăă… nu ştiu încă. Nu …. mi s-a spus nimic. Am consultat o grămadă de medici, la “ordinul” lui Adrian, ăăăă, Adrian Săvulescu, medicul meu, dar habar nu am. Ştii cumva de unde sunt freziile?
– De la mine. Nu-ţi plac? Ştiam că sunt florile tale preferate. Ţi-aş fi adus şi zambile, dar nu am găsit.
Ea făcu ochii mari, se ciupi, pe furiş, de mână, să se convingă încă o dată că nu visează şi-l întrebă:
– De unde ştii că freziile şi zambilele sunt florile care-mi plac?
El, în schimb, nu mai avea nicio îndoială: nu-l recunoscuse.
– “Să nu trăieşti niciodată visul altcuiva şi să nu laşi pe nimeni să-ţi trăiască visul. Şi, mai ales, să nu uiţi cât de minunat eşti! Cei care nu-şi dau seama de asta, nu te merită!”
Andrada începu să creadă că-i fusese afectat creierul. Era clar, ce să mai! Nu mai avea nicio scăpare: suferea de o boală incurabilă – asta trebuie să fie explicaţia!
– De unde ştii tu toate astea?
– Sunt cuvintele care au însemnat foarte mult pentru mine, la un moment dat.
– Dar… Nu se poate! Cosmin? Cosmin Mărcu…
– Da, acel Cosmin. Nu m-ai recunoscut, aşa-i? Sunt Cosmin Mărculescu.

Va urma. Prima parte, a doua parte.

30 comentarii

Din categoria poveşti, prietenie, proză, remember

Necunoscutul – prima parte


Îl privea fix. Zâmbetul lui o liniştea într-un mod inexplicabil. Printr-un aranjament bizar al destinului, se întâlneau în acest club, fără să se cunoască, de câteva luni, indiferent care erau zilele în care reuşea să meargă să-şi bea cafeaua. Îi plăcea aici: muzica era jazz clasic, la volumul potrivit, fără să agreseze, nu mirosea a “iarbă”, ca în multe dintre cluburile bucureştene. Cu mici excepţii, şi clienţii erau, parcă, mereu aceiaşi: discreţi, spălaţi, fiecare văzându-şi de treaba lui. Întreaga atmosferă definea ceea ce căuta pentru clipele de evadare şi pentru o cafea bună “în oraş”. Pe el îl remarcase din prima zi: avea trăsături frumoase, ferme, bărbăteşti, între macho şi metrosexual şi, mai presus de orice, o distincţie anume în mişcări, în privire, chiar în modul în care zâmbea. Nimic studiat, aproape că părea a nu-şi da seama de asta. Venea, de fiecare dată, cu acelaşi prieten, se aşezau la măsuţa din colţ, pe diagonală cu masa ei, îşi comandau băuturile şi se lansau în discuţii ce păreau a nu se sfârşi niciodată. La un moment dat, i-a bănuit a fi un cuplu, deşi nu păreau genul. I-ar fi părut rău. Îl plăcea din ce în ce mai mult, dar, cumva,  nu-şi dorea mai mult de atât. Devenise ca un ritual. De câte ori se hotăra să vină, se întreba dacă va şi el. El – care părea să n-o fi observat, deşi privirile li se intersectaseră de câteva ori. Ea nu era genul îndrăzneţ, care să “agaţe”. Nu fusese niciodată. Avea 30 de ani, dar frumuseţea-i sălbatică – ce nu se încadra în tipare – ceva între adolescentă şi femeie, nu-ţi dădea voie să-i ghiceşti vârsta. Bărbaţii întorceau capul după ea, aproape involuntar. Chiar şi femeile. “Fată, să fi fost eu frumoasă ca tine, aş fi fost putred de bogată, până acum!”, i-a spus una dintre colege, într-o zi, când discutau despre “vedete”, “piţipoance” şi trendul în materie de frumuseţe. Ea nu părea să fie conştientă de farmecul aparte pe care-l împrăştia în juru-i şi nici nu o interesa. Avea alte principii de viaţă, de la care nu abdicase niciodată, indiferent cât de greu i-ar fi fost. Provenea dintr-o familie numeroasă şi săracă. Avusese o copilărie şi o adolescenţă zbuciumate. Deşi mulţi acasă, se simţise întotdeauna singură. Părinţii, prea ocupaţi cu ziua de mâine, nu aveau timp de sufletul şi sensibilităţile ei. Nici nu credea că o înţelegeau. Raporturile erau foarte clare: ca între superiori şi subordonaţi. Trebuia doar să fie cuminte şi să execute. Viaţa era grea, nu lăsa timp şi pentru altceva. Şi, apoi, “ce nu te omoară, te face mai puternic, nu?” Muncise şi învăţase mult. Plecase de acasă şi-şi luase viaţa în propriile mâini. Obţinuse satisfacţii profesionale, dar acea foame de iubire, nu reuşise niciodată să şi-o potolească. Dăruia prea mult şi cerea pe măsură, ceea ce îi speria pe ceilalţi. Din ultima relaţie, ieşise rănită. Atât de, încât îi era teamă să o ia de la capăt. Se analiza de fiecare dată, încercând să-şi dea seama unde a greşit – mereu era convinsă că a fost vina ei. Îl privea şi se gândea la toate astea. În fundal, piesa lui Wes Montgomery – “Willow Weep For Me”, se potrivea perfect stării ei de spirit. La un moment dat, prietenul lui, ridică paharul şi-i zâmbi strengăreşte. Abia în acel moment, a conştientizat că privea indecent de fix în direcţia lor. Roşi. Face semn pentru nota de plată. Se ridică de pe scaun, plăteşte şi pleacă spre ieşire. La un moment dat, totul se învârteşte în jurul ei, capătă culori stranii şi se prăbuşeşte. Nu a mai auzit decât: “Nu i-a spus nimeni că nu e bine să amestece băuturile?!” şi două chicoteli. Apoi s-a lăsat tăcerea.

Capitolul II

30 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, proză