Pe Argeş… în sus, cei trei Onete s-au dus, două calfe mari şi Victor – cât zece care-i şi întrece…
Ieri am fost la Vidraru. De fapt, aproape de Barajul Vidraru – Argeş, la o pensiune, la poalele Cetăţii „Poienari”, cetatea lui Vlad Ţepeş. Drumul spre Baraj este închis pentru că se desfăşoară Raliul Argeşului (pentru cei interesaţi de amănunte). Ziua noastră a început cu asistarea la startul raliului, Victor fiind foarte nerăbdător – este un pasionat al maşinilor (la 1 an şi 4 luni cunoştea toate mărcile maşinilor, fără nicio exagerare). De altfel, venitul aici a fost surpriza lui tati pentru Victor. Iată şi poze:
Ok. S-a dat startul, a început cursa şi, într-un final, s-a dezlipit şi Victor de acolo.
Următorul obiectiv:
Cetatea Poienari. Aşadar, s-o cucerim! Avem de urcat 1480 de trepte, la o altitudinte de 180 m.
Începem să urcăm:
Pe drum, mai suflăm într-o păpădie, mai un „melc, melc, codobelc”, mai o „gărgăriţă-riţă, zboară-n poieniţă” sau ferim gândăceii să nu-i călcăm, pentru că, aşa cum a spus Victor, „nu-i omorâm, pentru că noi iubim natura şi avem grijă de ea”:
Inutil să vă spun că erau aruncate tot felul de cutii de bere, ambalaje, pet-uri, etc., nu? Este adevărat că nu era niciun coş de gunoi. Nu că asta ar fi o scuză.
După câteva pauze, reuşim să urcăm cele 1480 de trepte.
Desigur, miriapodul ne-o luase înainte. Deh, are avantajele lui!
Cum spuneam, am urcat treptele şi, înainte de a intra în cetate, plătim taxa de intrare. Aşa aflăm că se preconizează construi- rea unui telescaun – s-au făcut măsurători şi planuri, în acest sens. Bine, nu am înţeles în care secol se va construi. Domnul „de la bilete” ne spune că speră ca, până iese la pensie – el având în jur de 40 de ani – să ajungă să urce, măcar o dată, cu minunăţia. Am vrut să-l întreb despre ce pensie vorbeşte, dar n-am vrut să-l deprim.
Şi pentru că am cucerit-o:
Şi, după cucerire, înapoi la cele 1480 de trepte. De data aceasta, de coborât.
Urmează drumul spre Barajul Vidraru şi Lacul Bâlea. Dar, în partea a II-a. 🙂
Nu stiam ce s-a intamplat cu tine.Nu it mai simteam prezenta pe aici.
Bine ai revenit !
Vad ca v-ati simtit bine cu totii,mai ales Victor.
Multumim pentru poze 🙂
🙂 Cu drag. Mă chinui de vreo două ore să postez. Am editat altfel, text şi poza aferentă, dar, bineînţeles, a publicat cum a vrut el, wordpress-ul. Îmi vine să urlu. Dar ar fi păcat după aşa o zi frumoasă. 🙂
Nu-ti face griji,facem noi legatura intre poza si text.
Inca o data,ma bucur pentru tine si uite,deja ai venit cu forte proaspete.Asa,nu lasa nimic sa-ti strice ziua 🙂
Te pup, Andrei!
Pingback: PROPUNERE «
Foarte frumoasă excursia voastră. Aşa am aflat şi eu legenda Cetăţii Poienari. Distracţie plăcută în continuare.
În ceea ce priveşte toanele wordpress-ului, nu te necăji; ar trebui să ai cunoştinţe solide de programare web ca să reuşeşti să faci ceva cum trebuie în wordpress atunci când ai un conţinut mai variat. Mesajul e cel care contează şi mesajul s-a înţeles pe deplin. De altfel, eu te citesc din reader. 🙂
Mulţumesc frumos pentru încurajări şi pentru urări. 🙂
Mi-ai amintit ca-mi doream de mai multa vreme sa ajung la Poienari, asa ca sper sa ajung chiar anul asta 🙂
Frumoase poze!
Mulţumesc. Îţi doresc să ajungi! E superb. Dar, cred că ştii asta. 🙂
Pingback: Guillaume Apollinaire (1880-1918) – Cântec de dragoste « Orfiv
Pingback: Invitaţie « Ioan Usca
Pingback: Poze emailate – 7 « Link-Ping
Incep sa imi recapat speranta ca nu incercam sa crestem degeaba copii cu bunsimt! Nu o sa fie ca si „micul print”, singuri si intristati…..
impresionant reportaj! felicitari!
Mulţumesc din suflet. Categoric, nu trebuie depuse armele.
multumesc cu gandul la faptul ca al meu copil o sa aibe unde sa caute ceva asemanator ca aspiratii, ca dorinta! atat! nu poate sa traiasca singur!
Nici nu trebuie să trăiască singur. Tu şi copilul tău sunteţi bineveniţi oricând în „casa” noastră, dacă vă face plăcere. 🙂
Pingback: Unde imi sunt cheile? « Ҩ Gabriela Elena
Am trimis si-un ping curios sa vada gaze, rame, cetati, copii frumosi… 😀
Mai asteptam sa vedem…intra?!?!
Era la moderat. Acum a intrat, pentru că am ajuns acasă. Mulţumesc. Mă voi revanşa şi eu. 🙂
Pingback: Istorice « Nataşa
trebuia să treceți și pe la mine! M-aș fi bucurat!
N-am ştiut că te găsim prin zonă. Şi nouă ne-ar fi făcut plăcere să te cunoaştem, mulţumim. Poate, data viitoare. 🙂
of… Stau în Curtea de Argeș. Cred că ați trecut pe acolo în drum spre Cetate. Dar, cum spuneai, poate altă dată. Am uitat să spun ceva de altfel evident: sunt foarte frumoase pozele! Mă bucur că v-ați simțit bine!
Am trecut şi la dus – vineri noaptea, adică – şi la întos, astăzi, pentru că am fost şi la Biserica Domnească şi la „Monastirea Argeşului”. Voi vorbi despre asta mai târziu, în partea a II-a a povestirii. Mulţumesc pentru aprecieri. Pozele sunt făcute şi de mine şi de către soţul meu. El este specialit cu diplomă în pozat. 🙂 Eu, amatoare. 🙂
Amatoare, dar sunt frumoase! Contează povestea din spatele lor, nu diploma 😀 ! Aștept partea a doua!
😉
Pingback: Veșmânt nou – Sânge balcanic (81) poem « Cosmin Stefanescu's Blog
Pingback: Patriotism « Ioan Usca
Pingback: Antoni Słonimski (1895-1976) – Notes « Orfiv
Pingback: 25-15-15 – S-a strigat Bingo la bila sărăcia lucie lucește și mai tare « Cosmin Stefanescu's Blog
De la Poienari am amintiri frumoase… Iti imaginezi ca eu in curajul meu prostesc am incercat sa scurtez cararuia luand-o drept printre copaci? Ca sa nu mia zic ca la un moment dat unghiul era aproape drept, de abia am mai putut ajunge la carare… Oricum, cetatea merita orice efort! Bravo, daca l-ati urnit si pe prichindel! 🙂
🙂 Nu-i o problemă în a-l urni pe Victor. Eu am febră musculară şi acum, el este fresh. 🙂
Ba, chiar, seara, ne-a întrebat dacă nu mai urcăm o dată. 🙂