Arhive pe etichete: parc

Versus


Dacă Rusia se războieşte cu Ucraina, Israel cu Gaza, etc., de ce să nu se războiască şi mamele cu nemamele (!), cele cu un copil, cu cele cu cel puţin doi, cele care alăptează cu cele care nu, cele cu manichiură french, cu cele cu manichiură clasică, cele cu copii bălai cu cele cu ei bruni, etc.?

Citeam, azi de dimineaţă, un articol scris de o mamă împotriva alteia. Cea care îl scrisese s-a simţit atacată, în parcul pentru copii, de cealaltă care, observându-i manichiura „proaspătă” i-ar fi dat de înţeles că, dacă are timp de aşa ceva, nu este o mamă bună. În timp ce ea, iată, încă-l alăptează pe „copilul grăsunel de 3 ani”.

Autoarea articolului s-a simţit, desigur, ofensată şi, nu-i vorbă, i-a arătat ea, acolo, în articol. Şi a desfiinţat-o pe acea mamă şi pe cele de „rangul” ei, care, deşi fac parte din clasa de mijloc a societăţii şi, deci, teoretic, şi-ar permite financiar să se îngrijească, nu o fac, din dorinţa morbidă „de a fi supermame”, sacrificate până la lipsa manichiurii cu gel, pe altarul creşterii copiilor. Ba mai mult, fără doar şi poate, aceste mame, „fără bonă filipinează, şofer şi menajeră cu şorţuleţ” nu mai folosesc nici săpunul, aşa ar fi observat ea, d-na mamă cu manichiura proaspătă.

Şi câte astfel de articole nu am citit? Şi câte nu-şi sar la gât una alteia, pentru că – nu-i aşa? – fiecare deţine adevărul absolut despre cum să fii mamă/femeie, pe care cealaltă, nefericita, nu-l va înţelege niciodată!

Iar, între timp, planeta – despre ţara noastră ce să mai spun? – se duce dracului, din toate punctele de vedere. Pentru că fiecare dintre noi este pre(a)ocupat(ă) să fie „cea/cel mai tare din parcare”.

Până într-o zi, când „parcarea” va fi goală, fără ca vreuna dintre cele care se uită în bătătura ăleilalte, doar să vadă dacă e mai cu moţ au ba, să mai poată avea vreun drept de apel. Şi, mai dramatic, nici copiii lor …

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria copil, diverse, gânduri, privind în jur, proză, părinţi

Haideţi să-i ducem şi pe ei la teatru!


În acest moment, pot să dau câteva amănunte despre proiectul cu ducerea la teatru a copiilor din Centrul de plasament Pinocchio 3, despre care vă vorbeam aici:

Dacă ne unim, putem duce la teatru, până cel mai târziu pe data de 16.07.2013, în cadrul proiectului Ţăndărică (şi-mi place acest proiect pentru că este şi parcul, de care copiii se vor putea bucura, după piesa de teatru, cu o îngheţată, un suc şi o joacă 🙂 ) 30 DE COPII ŞI 4 ÎNSOŢITORI (acesta este numărul copiilor aflaţi în această perioadă în Centrul de plasament).

La un calcul aproximativ, pentru acest mic gest, avem nevoie de 1000 de lei: costul biletelor de teatru (11,50 lei/pers., pt. copii şi 13,50 lei/pers., pentru însoţitori), transportul dus-întors (pentru care, deocamdată nu am o soluţie, sunt în căutări, aşa că, dacă mă puteţi ajuta cu vreo informaţie, vă sunt recunoscătoare) şi bani de cheltuială, după teatru: îngheţată, suc, apă, etc.

FOARTE IMPORTANT: ESTE VORBA DESPRE O SUMĂ APROXIMATIVĂ, MAXIMĂ!!!!!!
DUPĂ CE VOI AVEA COSTURILE EXACTE, VI LE VOI COMUNICA. BANII CARE VOR RĂMÂNE – DACĂ VOR RĂMÂNE – VOR FI FOLOSIŢI PENTRU UN ALT PROIECT DE GEN (TEATRU, FILM), SAU PENTRU CUMPĂRAREA DE RECHIZITE PENTRU NOUL AN ŞCOLAR.

DUPĂ ÎNCHEIEREA ACŢIUNII, VOI FACE PUBLICE TOATE ACTELE JUSTIFICATIVE pentru a vă informa ce s-a întâmplat cu banii donaţi: extrase de cont, chitanţe, procese-verbale, etc.

De asemenea, voi face public numele tuturor ce s-au implicat în acest proiect, dacă nu există vreo interdicţie expresă din partea vreunui donator.

Dacă  doriţi să vă implicaţi, vă rog să o faceţi zilele acestea, până vineri, cel târziu, pentru a putea face rezervările!

Contul în care puteţi dona este:

RO56INGB0000999903764958, deschis, în lei,  la ING BANK, titular ADELA ONETE. Vă rog să menţionaţi la natura plăţii: donaţie proiect teatru Centru de plasament.

Vă mulţumesc!

Pentru orice (ne)lămuriri, întrebări, verificări, vă stau la dispoziţie oricând, inclusiv telefonic, sau faţă în faţă.

6 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie

Întâlnirea


Se aşeză pe bancă, aşa cum făcea  la fiecare sfârşit de săptămână, de ani buni, de când ieşise la pensie. Parcul, scăldat într-o lumină caldă, curgătoare ca mierea din fagure, fusese luat cu asalt de părinţi şi copii. Îl iubea. Avea aproape aceeaşi vârstă ca şi el. Îi cunoştea fiecare alee şi, deşi, de-a lungul anilor, băncile fuseseră înlocuite cu altele, ştia toate locurile unde furase sărutări fetelor, sub clar de lună. Copilărise şi îşi trăise adolescenţa aici. Plecase la facultate, la Bucureşti, trăise o mare parte din viaţă acolo, după terminarea facultăţii, când începuse să-şi construiască, încet şi sigur, cariera de procuror în cadrul Procuraturii Generale, cum se numea pe atunci. Tot aici, când fusese detaşat în interes de serviciu, întâlnise dragostea vieţii lui. O frunză îl mângâie pe spate, în cădere. Zâmbi, închise ochii şi se lăsă în voia soarelui tomnatec, cu voluptatea unui amant răsfăţat. În minte, i se contura, deja, subiectul următorului roman. De când ieşise la pensie, se apucase de scris. O făcea firesc, trăind prin şi odată cu personajele sale şi cu locurile pe care le descria.

Pavel!

Tresări şi îşi îndreptă privirea în direcţia din care venea vocea bărbătească ce-l strigase.

– Pavel, atenţie la leagăn!

Zâmbi. În dreapta lui, la câţiva metri, lângă leagăne, o familie, cu un băieţel cam de vreo 4 ani, blond cu ochii negri, se juca veselă. Se bucură, ca un copil, când auzi că băieţelul avea acelaşi prenume, ca al lui. Nu ştia de ce, dar simţea că sufletul i se încălzeşte. Pe părinţi nu-i vedea, erau cu spatele spre el, implicaţi în misiunea de joacă şi supraveghere a mititelului. Dar vocea bărbatului ce işi strigase copilul i se părea cunoscută. Doar o impresie, probabil. I se făcu dor de fiica şi nepotul lui. Erau adulţi în toată firea acum, amândoi, dar erau departe, într-o altă ţară. După moartea soţiei, fiică-sa încercase să-l convingă să se mute la ei, dar nu s-a putut adapta vieţii de pe acolo. Aşa că, după pensionare, părăsi şi Bucureştiul şi veni în orăşelul acesta de munte, cochet ca o domnişoară la primul ei bal, şi se mută în apartamentul pe care-l moştenise de la mama sa.

La un moment dat, bărbatul ce strigase se întoarse cu faţa. Pavel înlemni pe bancă. Mărul lui Adam se plimba în sus şi-n jos, vrând parcă să-i sară de la locul lui. Îşi duse, instinctiv, mâna la inimă ca pentru a o opri din bătăile nebuneşti. Privindu-l pe bărbatul tânăr din faţa lui, parcă s-ar fi întors în timp cu 40 de ani şi s-ar fi privit în oglindă. Numai că tânărul era mult mai înalt.

Hai, la buni, iubitule!

Atunci o văzu şi pe ea. Apăruse din spatele chioşcului de jucării şi se îndrepta spre copil. Era la fel de frumoasă ca atunci. Ba chiar mai frumoasă. Chipu-i păstra, încă, prospeţimea de altă dată. Părea fericită şi era de-a dreptul îndrăgostită de nepoţel. Asta îi făcea ochii să strălucească. Cunoştea atât de bine strălucirea aceea, că-l durea.

“Imposibil”, gândi Pavel. Ca într-un joc perfid al vieţii, deşi locuiau în acelaşi orăşel, de ani buni, nu se întâlniseră. Aflaseră veşti unul despre celălalt, prin cunoştinţe comune, dar nu se întâlniseră. Până astăzi. Îşi amintea cum o cunoscuse, cum se îndrăgostise de ea, deşi era căsătorit, cum îşi trăiseră dragostea, pe ascuns, cum ea îl acceptase, cu bune şi rele. Toate se derulau în mintea lui cu o viteză uimitoare, care îl ameţea. Îşi mai aminteşte şi ziua în care i-a spus că este însărcinată şi că, fără el, sau cu el, ea va avea acest copil. Acela a fost sfârşitul relaţiei. Nu-şi putea permite să-şi piardă familia şi poziţia socială pe care o câştigase cu atâta muncă. Pe vremurile acelea, lucrurile stăteau cu totul diferit. A ajutat-o pentru o perioadă, apoi s-a distanţat, încetul cu încetul. Avea grijă să afle, totuşi, veşti despre ei. Dar atât. Viaţa îşi urmase cursul firesc pentru fiecare dintre ei, pe drumuri diferite.

Se ridică de pe bancă. În momentul acela, privirea tânărului o întâlni pe a lui. Îşi ţinea băieţelul de mână. Pe faţa bărbatului din faţa sa nu se mişcă niciun muşchi. Doar ochii căpătaseră nuanţa aceea de mare în furtună, pe care o cunoştea atât de bine…

Se simţi încovoiat şi mai bătrân ca oricând. Plecă spre casă şi ştiu că, din acea clipă, nimic nu va mai fi, cum a fost, în sufletul său. Toată laşitatea şi remuşcările, bine dosite atâta vreme, îl copleşiră acum irevocabil, muşcând din el fără milă.

28 comentarii

Din categoria proză