Copilul din flori – partea a II-a –


Andrada rămase lipită de gard, neîndrăznind să facă nicio mişcare. Îi venea să plângă, dar nu voia să le supere şi mai mult pe bunică-sa şi pe mătuşă.

–          Andruţă, mumă, hai să mâncăm! Hai, mumă, că e amiaza şi nu mâncarăm nimic. Mă omoară mă-ta, că zice că te ţin nemâncată.

Îşi aminteşte că a intrat în cunia mică, în vârful picioarelor. Marioara stătea pe pat, cu capul plecat. Părul îi acoperea faţa plânsă, iar mânile şi le ţinea în poală, cu pumnii strânşi.

–          Iartă-mă, mămică, iartă-mă, te rog, iartă-mă! Am fost o proastă. Am crezut în vorbele lui …

Spunea că o să mă ia şi că o să ne fie bine. Că vom avea bătătura plină de copii, că o să te ajutăm şi pe tine, să nu mai munceşti la colectiv, sau la oameni, prin sat, cu ziua. Nu am ştiut, mămică, nu aaam ştiu-uu-ttt, ăăăă!

Suspinele, ca nişte sughiţuri, îi făceau pieptul să urce şi să coboare, într-un du-te-vino ce parcă îi tăia respiraţia. Tanţa nu zicea nimic. Scoase, din cuptorul plitei, pâinea mare, rotundă, unsă cu roşii, coaptă în ţestul din curte, în dimineaţa acelei zilei, pe care o învelise într-un ştergar cu ciucuri. O rupse în două. Jumătate o puse pe masa mică şi ovală, cu trei picioare, ce trona în mijlocul bucătăriei de vară, iar cealaltă o înveli în acelaşi prosop şi o băgă înapoi, în cuptor. Vara, când nu folosea soba cu plită, cuptorul ţinea loc de dulap. Mai puse trei străchini de lut, pline cu fasole bătută, sparse cu pumnul o ceapă de apă, o frecă repede cu sare mare şi spuse scurt:

–          Hai, mâncaţi! Vorbim dup’aia!

Nici n-apucaseră să bage lingura în fasole, că auziră strigând la poartă:

–          Tanţoooo, Tanţo, eşti acasă? Hai că venii o ţâră pân’ la tine!

Nu era nevoie de invitaţie specială pentru ca Fila lu’ Bâzdoacă să intre în curte şi, apoi, în casă. Ca în fiecare zi, îşi făcea drum spre fântâna satului, cam pe la ora la care ştia că vecina ei punea masa. Că, mâncarea ca mâcarea, dar, cu siguranţă, îi pica un păhărel de ţuică, sau de vin de buturugă. Ştia ea că Tanţa mai primea de la oamenii pe la care lucra şi nu era „fomeie” zgârcită. Şi nimereala asta, tocmai la momentul mesei, devenise tradiţie. Se ducea la fântână, îşi umplea „canta” cu apă, o lăsa în curte, lângă poartă şi venea să se aşeze direct la masă. Într-una dintre zile, când încă nu apucaseră să pună masa – cam greşise ţaţa Fila calculele – şi nu se dădea deloc dusă şi vorbea şi vorbea, ca o meliţă stricată – sau ca o clanţă, cum spunea bunică-sa – doar-doar o scoate Tanţa bunătăţile pe masă, Marioara iese în curte şi, după puţin timp, începe să strige:

–          Ţaţă Filăăă, vino repede că-şi băgă mâţa botu’ în canta matale!

–          Aoleo, aoleo, fir-ar ele alimănite de mâţe, cu botul lor! Trebuie să mă duc iar la fântână, acuş şi, vai de mine, ce mă mai dor şalele!

Femeie cu frică de Dumnezeu, ţaţa Fila nu drăcuia niciodată.

Marioara doar o păcălise pe Fila. Nu văzuse nicio pisică băgându-şi botul în apa ei, dar i se făcuse foame şi îi era clar că maică-sa nu va scoate nimic pe masă, până nu pleca vecina. Şi că nici vecina nu s-ar fi lăsat altfel dusă.

Acum, însă, tânăra nu mai avea chef de glume şi nici nu-i păsa dacă ţaţa rămânea să mănânce sau nu la ele.

–          Auzi, Tanţo, venii într-un suflet să-ţi spui că auzii prin sat ce făcu Iepure. Mânca-l-ar bubele dulci, şi pe el şi pe cârlanu’ de fi-su! Lasă, Marioară, mamă, lasă, că n-ai fi tu singura care o păţii. Uite şi Lionica Mariţei făcu un copil din flori şi acu’ e măritată, la casa ei şi ce bine o nimeri! Îi creşte ăla copilu’ ca când ar fi al lui. Eu venii să vă spun că ştiu la Boca pe unul, are vro 40 de ani şi e neînsurat. Dacă vrei, Tanţă, mă duc la el şi-l aduc în peţit. Că, dacă nu s-a-nsurat el până acu’, ce n-o să-i placă aşa copilă fragedă cum e Marioara noastră? Că vorba aia, frumoasă e, harnică e, nu sunteţi nici chiar sărace lipite pământului…  O ţâră de zestre oi avea tu să-i dai fetii.

–          Uite ce e, ţaţă Filă – era mai bătrână, îi spunea „ţaţă” şi nu doar pe nume – eu nu-mi bag fata slugă la nimenea. N-o dau pe mâna unuia mai bătrân ca ea cu atâţia ani. Lasă, că aşa cum crescui cinci şi, uite, acu’ o cresc şi pe-a fie-mii Carolina – şi făcu semn cu capul spre Andrada – o să-l cresc şi pe al Marioarei. Ciuda mea e că are sânge din sângele lu’ Iepure, atât!  Eu îţ mulţămesc, dar, du-te, acum, că avem multe la care  să ne gândim. Uite, îţ pusăi în traista asta o kilă de ţuică, un colţ de pâine şi nişte făsui.

–          Bo’daproste, Tanţă, bo’daproste. Dară mă duc, atunci. Dacă te răzgândeşti, să mă anunţi, că ştii că am mână bună. Am mai peţit şi pentru alţii.

După plecarea Filei, s-au apucat să mănânce. Nu se auzea decât zgomotul lingurilor de aluminiu la contactul cu străchinile şi bâzâitul muştelor, ce roiau pe deasupra lor, până ce cădeau în pliciul ce atârna de lampa cu oglindă, prinsă în tocul ferestrei. Marioara ducea lingura spre gură şi-o-ntorcea spre strachină tot plină, ca într-un gest mecanic. Doar îşi atingea buzele cu ea, fără să mănânce.

–          Mănâncă, Marioară! Copilul ăla nu are nicio vină. Trebuie să vină sănătos pe lume! Mănâncă, om scoate-o noi la capăt, într-un fel.

Tolănită în fotoliul ei, Andrada se minuna acum, la atâtea zeci de ani distanţă de atunci, cum de a putut reţine, la cei patru-cinci ani pe care îi avea, această poveste, cu atât de multe amănunte. Dar fusese un copil precoce, pe care cei din jurul ei au tratat-o mereu „ca pe un om mare.” Dintotdeauna a fost atentă la oamenii ce-o înconjurau, sau pe care îi întâlnea, îi plăcea să-i observe, să-i asculte, ba chiar se băga în discuţiile lor, de-o apostrofa bunică-sa să „nu se mai bage ea în gura ălor mari”. Îşi aminteşte cum, înainte să afle că mătuşa ei va avea un copil, în timp ce ele erau plecate la târg, în satul învecinat, pentru că întârziau şi i se făcuse foame, şi-a prăjit singură un ou ochi şi, după ce a mâncat, s-a dus şi a adunat iarbă din grădină, a tocat-o, a amestecat-o cu mălai şi apă, a pus-o la fiert şi apoi a hrănit raţele. A făcut exact cum văzuse la bunică-sa. Nu-şi mai aminteşte, însă, cum şi cu ce a aprins focul. Gândul îi zbură înapoi, spre Orodelul primei ei copilării. Povestea Marioarei, deşi atunci nu şi-o putea explica, o marcase.

A doua zi de dimineaţă, Andrada, care dormea în odaia „bună” din casa mare, cu mătuşă-sa, în timp ce muma dormea în cunie, auzi vorbindu-se sub geamul ce dădea spre uliţă. Îl deschise şi le văzu pe Saveta Iepure şi pe bunică-sa.

–          Uite, la ce m-am gândit eu, Tanţă! Că să ştii că nu suntem oameni răi, dar nu pot să-l las pe Fane să se-nsoare, că e prea crud. Cunoaşte sor’mea, Liliana, pe una la Craiova care ar putea s-o ajute pe Mărioara să …. ştii tu … să-l … lepede. Şi Saveta coborî  vocea la ultimele cuvinte. Dacă ar fi auzit-o careva şi ar fi spus-o la miliţie, ar fi intrat toate la puşcărie.

–          O-le-le, dar ce-ţ trece prin cap, Saveto! Cum oi credea tu că-mi fac aşa păcate? Sau că-mi trimit fata la moarte? Ia, du-te tu şi nu ne duce nouă grija, dacă de-atât eşti în stare, că le-o rândui el, Dumnezeu, şi pentru noi. Du-te, Savetă, du-te, că-mi ajunge răul de mi-l făcurăţi! Dumnezeu e mare, iar Vică al tău n-o să scape nepedepsit, ascultă la mine! Că ştiu că el e tartorele!

Zilele de vară treceau, una după alta, ca trase la indigo. Satul mic de câmpie, străjuit de corcoduşi roşii şi de mălini îşi trăia viaţa monoton, între muncile la câmp şi la Colectiv şi bârfele din grupurile ce se strângeau pe la porţi, care cum se împăcau bine, sau după cum se certau. Povestea Marioarei făcuse înconjurul, dar oamenii o priveau cu milă şi cu înţelegere, mai ales cei care aveau, la rândul lor, fete-n bătătură. Îl acuzau pe Iepure că se băga „în fericirea copiilor” şi o căinau pe Tanţa, „amărâta, multe a mai pătimit la viaţa ei! Poate, dacă ar fi avut şi ea picior de bărbat la casă, lucrurile ar fi stat altfel!”

Până într-o zi, cam la o lună de la vizita bunică-sii şi a Marioarei la vecini, când, trecut fiind de ora trei după-amiaza, Andrada, care culegea romaniţă în faţa porţii, o vede pe Saveta ieşind în uliţă. Îşi pune mâna streaşină la ochi şi se uită în zare, spre capătul satului dinspre ieşire, spre câmp, spre Colectiv. Vică al ei nu venise acasă şi nu ştia ce se-ntâmplase.

–          Bună ziua, tanti Saveta! o salută bărbatul ce trecea pe lângă ea.

–          Bună ziua, Gheorghiţă! Pe Vică al meu nu-l văzuşi? Că trebuia să vină de vro oră acas’ şi ete că nu veni.

–          Îl văzui la amiz’, când ne oprirăm să mâncăm. Zisă că, după ce mănâncă, o să stea o ţâră întins în căruţă că parcă îl ia cu ameţală. Dar, de-atunci, nu-l mai văzui, că mă chemă ingineru’ la el şi plecai de la câmp. Las’, tanti, că vine el, acuş.

Saveta intră-n curte. Mai ieşea, din când în când şi se uita în zare. Vică al ei nu mai apărea. La un moment dat, îşi făcu apariţia caruţa lor şi Saveta răsuflă uşurată. Însă, uşurarea ei nu ţinu mult. Căruţa se apropia, dar Vică nu se vedea nicăieri. Ajuns în faţa porţii, calul se opri singur. Saveta începu să ţipe. În căruţă, Vică zăcea cu faţa în sus, murdar de bălegar, din cap, până-n picioare şi fără să mişte. Din urmă, veniră spre ea doi consăteni, ţinându-şi în mâini pălăriile lor ţărăneşti, pe care le striveau cu degetele  murdare de pământ.

–          L-am găsit mort, lângă căruţă, căzut cu faţa-n bălegar, tanti! Când să plecăm, văzurăm căruţa şi ne mirarăm că “uite, băi, Nae, nea Iepure nu plecă, încă!” Când ne apropiarăm … Dumnezeu să-l ierte! Hai, tanti, să te ajutăm să bagi căruţa în curte şi să-l ducem pe nea Vică-n casă.

Lumea începuse deja să se strângă, care la poarta Iepureştilor, care privea din curţi, peste garduri. Liniştea de până atunci era sfâşiată de murmure şi mirări. Clopotele începură să bată.

–          Deh, Dumnezeu nu doarme. Când s-a râs de biata Tanţa şi de copila aia a ei, nu s-a gândit că nu face bine? Vezi, ţaţo, vezi? Avu dreptate Tanţa când îi zisă că va muri cu gura în căcat. Cine ar fi crezut? se auzeau vorbele celor din jur.

Speriată, Andrada fugise în curte. Din spatele porţii, bunică-sa îşi făcu o cruce mare, apoi le luă pe amândouă de mână şi le băgă în casă.

                                                                                  Va urma

                 Partea I, aici

Partea a III-a, aici

 

 

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., diverse, proză

3 răspunsuri la „Copilul din flori – partea a II-a –

  1. Pingback: Copilul din flori – prima parte | Noaptebunacopii's Blog

  2. Pingback: Copilul din flori – partea a III-a | Noaptebunacopii's Blog

  3. Pingback: Copilul din flori – final de poveste | Noaptebunacopii's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s