Arhive pe etichete: Andrada

Necunoscutul – partea a 3-a


Imediat ce medicul Săvulescu părăsi rezerva, intră o asistentă:
– Domnişoara Angelescu, vă rog să vă pregătiţi să mergem la analize. Văd că v-a fost scoasă perfuzia. Să ştiţi că domnul doctor Săvulescu mi-a spus să am grijă de d-voastră. Asistenta zâmbi. Andrada se uită la femeia tânără din faţa ei şi nu putu să nu observe tristeţea din ochi şi oboseala de pe faţă. Se întrebă care este povestea ei. Ceva îi spunea că nu era simplă. Se îmbrăcă în halatul de spital,  decolorat şi cu buline. “Doamne, cât urăsc halatele astea! Trebuie să vorbesc neapărat cu Anca să-mi aducă schimburi de acasă.” Anca era prietena ei cea mai bună, era sora pe care n-o avusese niciodată, dar pe care şi-a dorit-o mereu. O urmă pe asistentă, târşind papucii de plastic pe holul spitalului.
– Când ne vom întoarce, vă veţi muta, îi spuse asistenta, întorcându-se spre ea. Aşa mi-a spus domnu’ doctor.
– Unde mă mut? La altă secţie?
– Nu, deocamdată rămâneţi tot la Medicală, până vi se va stabili exact de ce suferiţi. Dar vă mutaţi în aripa nouă, într-una din rezervele alea noi.
Andrada se încruntă. Nu ştia ce înseamnă asta, dacă asigurarea ei medicală va acoperi cheltuiala, dar hotărî să nu-şi bată capul acum. Nu se simţea în stare. Va vedea ea mai târziu. Şi, apoi, avea încredere în Adrian. După ce a fost plimbată pe la diverse cabinete din spital şi policlinică, după ce a trecut prin diverse consulturi, se lăsă condusă la noua “rezidenţă”. Intră în rezervă. Pe noptieră, un superb buchet de frezii multicolore o ţintui locului. “Ei, hai, înţeleg, aripă nou, rezerve noi, dar şi flori?!” Nemaipunând la socoteală că freziile erau florile ei preferate. Iubea delicateţea lor, mirosul suav şi culorile pastelate. Nu-şi termină bine gândul, că dădu cu ochii de el. Aţipise pe un fotoliu lângă pat. Deja i se părea că visează. Nu mai înţelegea nimic din ce i se întâmpla în ultimele 24 de ore. Îl privi şi nu ştia ce să facă. Îl cercetă cu atenţie şi, aşa adormit, îi aducea aminte de cineva. Se îndreptă spre pat şi foşnetul papucilor îl trezi.
– Te-ai întors. Scuză-mă, am adormit! Azi-noapte nu am dormit prea bine.
Îi zâmbi şi o privi cu tandreţe. Ea se simţi stânjenită.
– E totul bine? Ce ţi s-a spus?
Andrada voia să-i răspundă, dar cuvintele refuzau să iasă, ca şi cum creierul îi dădea comenzi pe care nu le înţelegea.
– Ăăăăă… nu ştiu încă. Nu …. mi s-a spus nimic. Am consultat o grămadă de medici, la “ordinul” lui Adrian, ăăăă, Adrian Săvulescu, medicul meu, dar habar nu am. Ştii cumva de unde sunt freziile?
– De la mine. Nu-ţi plac? Ştiam că sunt florile tale preferate. Ţi-aş fi adus şi zambile, dar nu am găsit.
Ea făcu ochii mari, se ciupi, pe furiş, de mână, să se convingă încă o dată că nu visează şi-l întrebă:
– De unde ştii că freziile şi zambilele sunt florile care-mi plac?
El, în schimb, nu mai avea nicio îndoială: nu-l recunoscuse.
– “Să nu trăieşti niciodată visul altcuiva şi să nu laşi pe nimeni să-ţi trăiască visul. Şi, mai ales, să nu uiţi cât de minunat eşti! Cei care nu-şi dau seama de asta, nu te merită!”
Andrada începu să creadă că-i fusese afectat creierul. Era clar, ce să mai! Nu mai avea nicio scăpare: suferea de o boală incurabilă – asta trebuie să fie explicaţia!
– De unde ştii tu toate astea?
– Sunt cuvintele care au însemnat foarte mult pentru mine, la un moment dat.
– Dar… Nu se poate! Cosmin? Cosmin Mărcu…
– Da, acel Cosmin. Nu m-ai recunoscut, aşa-i? Sunt Cosmin Mărculescu.

Va urma. Prima parte, a doua parte.

Publicitate

30 comentarii

Din categoria poveşti, prietenie, proză, remember