“JOS BĂSESCU!”, “JOS DICTATORUL!”, “IEŞI AFARĂ, JAVRĂ ORDINARĂ!”, “DEMISIA!”, “NU VĂ FIE FRICĂ ŞI BĂSESCU PICĂ!” au fost cele mai strigate lozinci la manifestările din ultimele zile, pe lângă “Păcat, păcat, de sângele vărsat!”, “Aţi greşit, că ne-aţi umilit!”, “Unitate!”, “Solidaritate!”, “Libertate!”, “Ne vrem ţara înapoi!”, “Noi nu plecăm din ţară!”, “Jos Guvernul!”, “Ieşiţi din casă, dacă vă pasă!”, “Bucureşti, unde eşti?”, etc. Am fost acolo şi am strigat, ore în şir, cu toată convingerea – că tot mă întreba cineva, pe Facebook, de ce am fost la manifestaţie. “Din convingere!”, i-am răspuns. Din convingere, din motivele pe care le-am înşiruit aici, precum şi pentru altele în plus: SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ NE EDUCĂM POLITICIENII, SĂ LE ARĂTĂM CĂ EXISTĂ DATORITĂ NOUĂ ŞI CĂ POT DISPĂREA TOT DATORITĂ/SAU DIN CAUZA – NOUĂ/NOASTRĂ!!! SĂ RENUNŢĂM LA LAŞITATE, COMODITATE, FRICĂ, SĂ GÂNDIM MAI MULT ŞI MAI PROFUND ŞI SĂ NU LE MAI LEGITIMĂM/CREDITĂM – PRIN PASIVITATE ŞI PLÂNS ÎN COLŢUL BASMALELOR – ACŢIUNILE. ESTE MAI SIMPLU DECÂT PARE! SĂ ÎNŢELEGEM CĂ SUNTEM O FORŢĂ!
Acum, revenind la proteste şi la ce s-a întâmplat acolo: sâmbătă, am fost de la 14.30, până pe la 18,30, când au început violenţele. Timp de 4 ore, cât am stat acolo, s-a manifestat în mod PAŞNIC. Cu sete, dar paşnic. Am stat lângă oameni, de toate vârstele şi toate categoriile sociale, care nu făceau altceva decât să scandeze ce am scris mai sus. La început, am fost mai puţini, apoi, oamenii au început să se mai adune. Laitmotivul lozincilor – care se striga la unison – era “Jos Băsescu!”. Printre noi, se puteau observa, cu uşurinţă, chiar şi de către un ochi neexperimentat, diverşi infiltraţi. La un moment dat, cam în jurul orelor 16,00, cred, când masa de oameni începuse să devină din ce în ce mai mare şi mai compactă, câteva persoane au început să facă presiuni pentru plecarea spre Cotroceni şi chiar s-a format un grup care a plecat. Eu nu am fost de acord cu plecarea şi le-am spus şi celor din jurul meu să nu se lase păcăliţi, pentru că este o diversiune: începuserăm să ne adunăm, din ce în ce mai mulţi, nu avea rost risipirea oamenilor. Riscăm să ne divizăm în grupuleţe şi devenim vulnerabili. De altfel, grupul care a plecat, s-a întors la scurt timp, strigându-ne că suntem laşi. După această încercare, manifestarea a continuat, ca şi până atunci, fără violenţă, civilizat. În jurul orei 18,00, s-a început, din nou, cu îndemnul “spre Cotroceni!”. În acel moment, oamenii au ieşit în stradă – din nou, fără violenţă, ba, mai mult, ne avertizam unii pe alţii asupra gardurilor mobile care se răsturnaseră şi în care ne puteam lovi, din cauza întunericului. Aproape toată masa de oameni s-a mutat în stradă. Greşeală! Din acel moment, s-a creat confuzie. Unii strigau “spre Cotroceni!”, cei mai mulţi, însă şi-au dat seama că este o diversiune şi au început să strige: “nu plecăm din piaţă!”, “nu plecaţi din piaţă, rămâneţi pe loc!” La un moment dat, cineva a venit şi a spus să nu mai înaintăm că s-a dat cu gaze lacrimogene şi, într-adevăr, se simţea ceva în aer. Eu nu apucasem să avansez prea mult spre primele rânduri, din stradă. O altă persoană a venit şi a spus că un jandarm i-ar fi zis: “Este mai bine să rămâneţi pe loc, este mai multă lumină aici!“. Din acel moment, oamenii au început să se risipească, unii au plecat spre Cotroceni, creându-se o confuzie totală şi începând violenţele. Eu am plecat. Nu am fost de acord cu plecarea din piaţă, nu am fost de acord cu dislocarea de acolo şi, în mod clar, nu am fost de acord cu violenţele. Motive pentru care am considerat că nu vreau să devin o “victimă colaterală”, pentru că în România nu eşti lăsat să-ţi strigi, în stradă, nemulţumirile. Spun asta, pentru că ce s-a întâmplat nu au fost decât diversiuni, care, din păcate au reuşit.
Duminică, am ieşit din nou, în stradă, tot cam pe la 14,30. Spre bucuria mea, de data aceasta, am fost mult mai mulţi decât cu o seară înainte şi – foarte important, din punctul meu de vedere, mulţi tineri – oameni, diferiţi ca vârstă şi categorie socială, paşnici, civilizaţi. Timp de 5 ore, am scandat cu toţii, însufleţiţi de faptul că am dovedit că nu am uitat ce înseamnă “împreună!”, “solidaritate”, “popor român”. Totul a decurs, din nou, PAŞNIC, CIVILIZAT, PE LOC, oamenii înţeleseseră că nu trebuie să mai cadă în capcana diversiunilor. S-a mai încercat ceva, la un moment dat. În spatele meu, era un grup de domni şi doamne peste 50 de ani. Au venit un domn şi o d-ră, care avea şi un reportofon şi s-a început următorul dialog: “De ce aţi ieşit în stradă? Ce doriţi, demisia preşedintelui? Bun şi pe cine vreţi în loc, pe Iliescu?” Evident, că nu m-am putut abţine, m-am întors spre domnul cu pricina şi am avut un schimb de replici, nu prea lung, pentru că a plecat imediat. Cât priveşte violenţele, totul a început, evident, după lăsarea întunericului. În jurul orelor 18.30-19,00, cam la aceeaşi oră ca în seara precedentă, a sosit un grup de 60-70 de tineri, despre care am auzit, de la tinerii de lângă mine, că sunt “galeria“. Subliniez că toţi erau îmbrăcaţi în culori închise, cu hanorace şi cu glugile pe cap. Au venit, cu surle şi trâmbiţe, undeva, în spatele meu, lângă grupul de statuete din faţa Teatrului Naţional, au început să se manifeste gălăgios şi specific, câteva zeci de minute, după care, făcându-şi loc printre noi, folosindu-se de o portavoce, au început să coboare spre lanţul de jandarmi. Imediat, un bărbat cu un drapel a ieşit în stradă, încercând să distragă atenţia, după care au început petardele, fumigenele, sticlele incendiare şi tot ce s-a putut vedea, apoi, din transmisiile directe ale televiziunilor.
Desigur, că noi, miile de oameni care am ieşit în stradă, ne delimităm de gesturile acestor huligani, că ştim că sunt provocări intenţionate, după scenarii bine ticluite. Nu înţeleg, însă, de ce nu i-am imobilizat pe aceşti indivizi şi să-i predăm noi jandarmilor, aşa cum s-a întâmplat în Spania, de exemplu. Ei erau câteva zeci, noi eram mii. Au fost în mijlocul nostru şi şi-au făcut potecă printre noi. În felul acesta, am fi dejucat mai multe planuri.
Voi ieşi în stradă, atât cât voi putea! Dacă am ceva de spus, vreau să spun! Direct, paşnic, civilizat. Este dreptul, dar şi obligaţia mea, de a lua atitudine, când simt că pierd controlul propriei vieţi, din motive independente de voinţa mea! Copilul meu, ca noi toţi, s-a născut cu dreptul de a trăi demn, liber şi decent în ţara noastră!
