Arhive pe etichete: cort

Cu oameni, printre oameni, despre oameni


În week-end, am fost la Obârşia Lotrului.  Despre loc, vă voi povesti altă dată. Vreau, acum, să redau două întâmplări cu oameni, despre oameni, pe care le-am trăit la un interval de câteva ore, două întâmplări despre două categorii opuse de oameni: cei înveninaţi, răi, în mod gratuit, intoleranţi, nesimţiţi,  şi cei care ar face orice să dea o mână de ajutor.

Totul a început după ce am ajuns la locul de campare (ştiţi: varianta „cortul” 🙂  ). Am tot căutat un loc unde să nu fie nici prea aglomerat, dar nici unde să fim singurii. În fine, după ce am tot căutat – pentru că erau foarte aglomerate locurile de campare – am găsit locul perfect. Cel puţin, aşa am crezut. Pădure de brazi, râu, loc pentru campat – chiar părea perfect. Mai erau acolo, două grupuri: unul de tineri din Cluj şi Bistriţa Năsăud, cu trei corturi şi încă o familie din Vâlcea: părinţii şi trei tineri  – o d-şoară şi doi d-şori, cu vârste între 20 şi 30 de ani. Care îşi împrăştiaseră lucrurile într-un mod dezordonat, fără să dea de înţeles cam ce „areal” vor să ocupe şi care nu montaseră niciun cort. Ceea ce ne-a făcut să presupunem că, dacă nu o facuseră, deşi era ora 17,  aproape şi după lucrurile împrăştiate, erau de ceva vreme acolo, nici nu o vor face, deci veniseră doar la „iarbă verde”, urmând să plece. Acesta, precum şi faptul că, lângă, erau două indicatoare care anunţau „proprietate privată” (deşi nu era niciun loc îngrădit şi nici ţăruşi sau alte semne de limită de proprietate, pentru a-ţi da seama cât se întindea  suprafaţa privată) ne-au făcut să ne aşezăm lângă familia vâlceană, la o distanţă decentă, am presupus noi. Toţi citeau câte ceva. Chiar ne-am bucurat că nu am „dat” peste nişte manelişti. Cel puţin, nu aparent. Dar cine a zis că aparenţele înşeală? Că tare deştept trebuie să fi fost!

Mă rog, am început să descărcăm bagajele de la maşină şi să întindem corturile. Victor a început să se joace şi pentru că nu o făcea chiar în şoaptă, aveam grijă să-i mai temperez entuziasmul (deşi, la naiba, eram la pădure şi era momentul lui de „descătuşare”), pentru a nu deranja. La un moment dat, am surprins nişte priviri de-a dreptul ucigătoare din partea doamnei  familiei lângă care am avut proasta inspiraţie să ne aşezăm. Deşi sunt foarte sensibilă la reacţiile celor din jur, am sperat că m-am înşelat. După instalare, fratele meu merge şi îi roagă să ne spună pe care dintre cele două vatre de foc  (pentru că se înşiraseră între cele două locuri pentru făcut focul existente pe locul cu pricina), au ales-o.

Ei şi s-a dezlănţuit furtuna!!!!!!!  A început big mother să ţipe la noi, secondată de d-şoara fiică, instalată la vre0 câţiva metri distanţă şi de unul dintre cavaleri, că suntem nişte nesimţiţi, nişte prost crescuţi, că i-am invadat şi-i deranjăm, că ne-am pus în capul lor, că, de când am venit, am făcut scandal – referire la Victor, care se juca, aruncând un cerc – că ei vor intimitate, că îşi vor întinde şi ei cortul  şi multe, multe astfel de replici care ne-au lăsat „mască”. Pe moment, nu am putut reacţiona, pentru că nu ne dădeam seama dacă este o glumă proastă sau nu. Am încercat să le spunem că nu asta a fost intenţia, că am presupus că nu vor rămâne acolo – nevăzând niciun cort  şi că, în fond şi la urma urmei, este un loc public, dar că, chiar şi aşa, dacă ar fi fost ei atât de bine crescuţi, pe cât se autoproclamau, dacă ne-ar fi spus, politicos, că ne roagă să găsim un alt loc, pentru că vor să „stăpânească” singuri acolo,   pe cuvânt de onoare, am fi făcut-o. Capul familiei încerca să-şi tempereze nebunii şi recunosc că l-am compătimit pentru familia pe care o avea. Până la urmă, ne-am mutat de acolo, spre sau pe „proprietatea privată” de lângă, neavând, după cum spuneam, nicio coordonată a limitelor acelei proprietăţi. Acum regret sincer – chiar dacă asta nu mă onorează – că nu am fost mai agresivi verbal – că ar fi trebuit să-i gratulăm după merite – şi că ne-am mutat. Dar, desigur, urăsc scandalurile, situaţiile de gen, pe de altă parte, însă, sunt sătulă de cei care se hrănesc cu propriul venin şi şi-l împrăştie în oricine se nimereşte, de răutăţi gratuite şi tupeu întinse la maxim. Am devenit alergică. Recunosc că încă nu ştiu cum să reacţionez în faţa unor astfel de oameni. Bineînţeles că, la maxim două ore după incident, după ce şi-au îngurgitat micii, au plecat, neexistând, aşa cum bănuiserăm, nici cea mai mică intenţie de a rămâne acolo.

Cea de-a două întâmplare avea să fie bomboana de pe colivă. Toţi ai mei s-au dus la râu, iar eu am rămas lângă cort, savurând o cafea şi uitându-mă spre stradă, încercând, încă, să diger întâmplarea cu „vâlcenii mei”.

Când, la un moment dat, văd o maşină zburând, pur şi simplu, de pe stradă, făcând zig-zag-uri pe marginea şanţului ce se afla lângă drum, cu partea laterală dreaptă, scoţând scântei la impactul cu solul şi sfârşind, în final, în şanţ, pe toate roţile. Nu vă pot descrie ce am simţit în momentul acela! 😦 Eram în transă, dar am înşfăcat telefonul şi am zbughit-o spre accident, rugându-mă să nu fie nimeni rănit. La fel au făcut şi vecinii noştri – tinerii cu corturile de lângă noi. Slavă Domnului, că, în afară de şoc, ocupanţii maşinii – o mamă şi doi băieţi – dintre care unul fusese cel de la volan, nu păţiseră nimic.  S-au oprit şi două maşini din trafic şi ne-am mobilizat cu toţii să vedem cu ce îi putem ajuta. Erau din Bacău, veneau de la Mănăstirea Cozia şi se îndreptau spre Haţeg.   Bărbaţii au încercat să scoată maşina din şant, lucru de-a dreptul imposibil şi care, oricum nu ar fi ajutat, pentru că avea roata din faţă dreapta ruptă, cu totul. Mă rog, au urmat telefoane la firmele de asistenţă rutieră, la cunoscuţi, pentru ca oamenii să-ţi poată lua maşina de acolo. Între timp, am încercat să-i facem să treacă peste şoc, să le oferim orice ar fi ajutat. Erau de-a dreptul jenaţi că „ne deranjaserăm” pentru ei. Nu-mi venea să cred. Oamenii aştia, care trecuseră printr-un accident, ce putea avea urmări tragice, se simţeau jenaţi că noi, ceilalţi, „ne-am deranjat” să-i ajutăm, iar ceilalţi…

Şi ar mai fi şi o altă povestioară, să zicem. Tinerii cu corturile, de lângă noi,  ne-au rugat să le împrumutăm un vas de fiert apă – şi, nu numai că am făcut-o din toată inima, dar le-am dat şi butelioara noastră, să nu se chinuie să fiarbă pe grătar – când au venit să restituie obiectele împrumutate, au adus, ca să ne „omenească” (să ne mulţumească)- cum s-a exprimat unul dintre ei şi tare mi-a plăcut cum a sunat (pe de altă parte, mi-a adus aminte de bunica mea, care-l folosea şi ea) un pahar de vin de casă, extrem, extrem de bun. 🙂

Trageţi voi singuri concluziile.

17 comentarii

Din categoria călătorii, de suflet..., eveniment, gânduri

Pe o gură de rai…


Lăsând la o parte drumul prost spre Rimetea, locul, ca atare, chiar poate fi numit „o gură de rai”. Rimetea (denumirea veche Trascău) este o localitate din judeţul Alba, aflată la poalele muntelui Trascăului, vârful Piatra Secuiului, la 24 km. de Aiud şi 43 km. de Alba-Iulia, spre Turda. Azi este comună, dar, prin secolul al XVIII-lea, a fost oraş. Populaţia era mixtă: secui, saşi şi români, preponderentă fiind, însă, populaţia maghiară. Ocupaţiile de bază au fost exploatarea minereului de fier (mineritul) şi prelucrarea fierului.

Prin 1870, ca urmare a unui incendiu, au fost construite casele albe cu ferestre verzi, specifice zonei. În sat, există un muzeu etnografic şi o moară cu apă, care nu mai este, evident, funcţională – doar punct de atracţie – o biserică catolică, ce era deschisă şi o biserică ortodoxă care, evident, era închisă. N-am să înţeleg niciodată de ce bisericile ortodoxe sunt deschise doar după un anumit program, fără să ai posibilitatea să intri într-o biserică atunci când simţi nevoia şi nu în funcţie de un orar, ca la supermaket.

În fine. Noi am campat la o superbă pensiune, foarte bine organizată, patronată de o doamnă singură, de etnie maghiară. Locaţia avea o pensiune, căsuţe, iar, în poieniţa din spatele căsuţei, locul pentru corturi. Noi am fost singurii români. Toţi ceilalţi erau maghiari, veniţi din Ungaria.

Din păcate, şi acolo a fost foarte cald, astfel încât nu am avut prea multă libertate de mişcare. Dar a fost teribil de odihnitor şi de frumos. Peisajul este, de-a dreptul, mirific.

Vă las să apreciaţi singuri:

Aşa arăta curtea pensiunii:

Cortul nostru este cel gri, din dreapta.

Munţii Trascăului şi satul:

19 comentarii

Din categoria călătorii, de suflet...

Pe-un picior de plai…


Aşaaaa şi, acum, să vă povestesc ce şi cum a fost pe unde ne-am preumblat. Cum vă spuneam, destinaţia a fost Rimetea, jud. Alba. Plecând din Bucureşti, prima oprire a fost la coada lacului Vidraru, într-un camping amenajat lângă o pensiune. Mă rog, „amenajat” este foarte mult spus.  Lângă pensiune, sunt căsuţe şi un loc pentru corturi. Deşi am plătit o taxă de 10 lei (reducere de la 15 lei), nu am înţeles pentru ce: duşurile şi wc-urile, mizere, erau la o distanţă de sute de metri de corturi. Cred că am plătit pentru gardul care delimita spaţiul de pădure şi pentru lac.  Pentru că, pentru lac, am hotărât să campăm o noapte aici. De fapt, pentru peştii din lac. Soţului meu i se făcuse dor de pescuit. Aşa că şi-a cumpărat undiţă, cârlige, momeală, tot ce-i stă bine unui „pescar”, fie el şi de ocazie. Voia chiar să nu pregătesc nimic de mâncare, după ce am instalat cortul, că vom mânca peşte pe grătar. Ba, mai mult, Victor nici nu mai voia să mănânce, că el vrea peşte. În fine, după lupte seculare, i-am convins să mâncăm ce avem prin traistă şi-om vedea şi cu peştele.

După masă, ne-am dus la lac, la pescuit.  Şi soţul meu a prins… multă, multă experienţă. Nici măcar un peşte. 🙂 Deşi peştii săreau la suprafaţa lacului. Victor chiar îl tachina pe taică-său: „Tati, uite cum sar peştii şi spun: <Te rog, pescuieşte-ne, pescuieşte-ne!>”.

Prima noapte la cort, nu am putut dormi. Când, într-un final, am reuşesc să aţipesc, nişte câini au dat iama în sacul pe gunoi de afară şi m-am speriat îngrozitor, fiind convinsă că a intrat cineva în cort. 🙂

A  doua zi de dimineaţă,  George a pornit radioul din maşină şi, chiar în acel moment, se difuza ştirea cu sinuciderea Mădălinei Manole. 😦

În fine, am strâns cortul şi am plecat spre Bâlea Lac. De la Bâlea, am coborât Transfăgărăşanul, am ajuns la Sibiu – Sebeş – Alba Iulia – Aiud – Rimetea. Din păcate, drumul din Aiud spre Rimetea este îngrozi-tor de prost: am făcut 20 de km., în aproape 2 ore.

Mai jos, imagini surprinse în mersul maşinii şi cu Transfăgărăşanul, pe care l-am coborât foarte repede, circu-lându-se impecabil.

Mâine voi posta despre Rimetea şi, eventual, Sibiu, în care ne-am oprit la întoarcerea spre casă. De fapt, la întoarcerea spre Vâlcea, unde am făcut vizite bunicilor, pe care i-am luat prin surprindere. Şi, poate, o să vă povestesc şi cum mi-a încuiat soacra mea cheia maşinii în portbagaj. 🙂

Deci, va urma!

P.S. 1. Majoritatea pozelor a fost făcută de către soţul meu. Adică am făcut şi eu poze, până la un moment dat, când mi s-a stricat Nikon-aşul. De fapt, display-ul lui. P.S. 2: Bineînţeles că textul şi pozele s-au aşezat cum au vrut ele, spre marea mea disperare, deşi am refăcut postarea de vreo 5 ori. 😦

17 comentarii

Din categoria călătorii

Uraaaa şi… cu cortul !


Dragilor, gata, plec. Ne-am hotărât, în sfârşit, să plecăm, toţi trei într-o mult aşteptată vacanţă. Plecăm, pentru o săptămână (sperăm), cu cortul. Ne-am hotărât să facem traseul Bucureşti- Curtea de Argeş – Barajul Vidraru (cu oprire aici, pentru o zi) – Bâlea Lac (în vizită) – Transfăgărăşan – Sibiu – Râmetea (sau Rimetea), jud. Alba, unde vom poposi restul zilelor. Am înţeles că este superb acolo.

Pentru Victor, este prima experienţă cu cortul. De fapt, şi pentru mine, este, să zicem, prima oară şi jumătate. 🙂

La întoarcere, o să vă povestesc, din fir a păr.

Aveţi grijă de voi, vă pup şi să ne recitim cu bine. 🙂

P.S. Scuze pentru „cu cortul”. N-am găsit altă rimă!

38 comentarii

Din categoria călătorii, natură