Paiaţa

A fost, odată, o paiaţă,

pe oameni, mereu i-a-nveselit.

Le împărţea zâmbete-ntr-o piaţă.

De la un timp, însă, a dispărut.

Toţi o caută, o vor,

se simt pierduţi fără ea.

Era speranţa, alinul lor,

când flori de hârtie le-mpărţea.

Cu salopeta-i roşu-verde,

cu claia ei de păr rebel,

făcea totul să-i dezmierde:

era când iepuraş, când porumbel,

zâmbea, neobosită, o zi-ntreagă.

Vindea fericire pe câţiva bănuţi.

Părea pe toţi să-i înţeleagă,

târgoveţi, gură-cască, necunoscuţi.

N-a-ntrebat-o nimeni cine este,

de unde vine, unde pleacă,

nu le păsa de-a ei poveste,

nu ştiau cine-i sub mască.

În dimineaţa când n-a mai apărut,

când locu-i era gol şi fără viaţă,

unde să o caute, nimeni n-a ştiut.

Fusese doar paiaţa dintr-o piaţă.

Într-o altă zi, un zvon s-a risipit:

atunci, când n-a mai putut să zâmbească,

de inimă rea, paiaţa a murit.

Păcat că n-au avut timp, mai bine s-o cunoască!