Show must go on

Adică, în traducere liberă: intrai în horă, trebuie să joc. E vorba tot de concursul de PA-uri, organizat şi găzduit de Călin. Eu înţelesesem că sunt cinci etape, dar nu, spectacolul continuă. Nu că nu mi-ar plăcea. Dar, na, devine deja clişeu: vă rog citiţi, placeţi (sau nu), votaţi (sau nu). Eu sper să da. 🙂

Tema acestei etape este „frica„.

Am participat cu două proze arhiscurte, cele de mai jos:

Şi plecă

Închise ochii. Mâna sa mică se ascundea în palma lui, ca un porumbel speriat, aşa cum se întâmplase mereu. Se gândi la toate minunile din viaţa ei, la urcuşuri şi coborâşuri, la tot ce a însemnat viaţa lor împreună. El o privea cu aceiaşi ochi albaştri, ca în prima zi. Cu cealaltă mână îi mângâia părul încărunţit. Pe patul de spital, părea atât de mică şi de fragilă! Nu putea să o lase să plece! Nu acum şi nu aşa. Ea deschise ochii şi-i şopti, zâmbindu-i: “ Nu plânge, nu-mi este frică!” Şi plecă.

şi

Dragă Dumnezeu…

“Nu mi-e frică, nu mi-e frică, de bau-bau!” Stătea cu năsucul lipit de geamul mic şi aburit şi privea copiii din curte, care ţopăiau veseli şi cântau cât îi ţinea gura. Îşi dorea atât de mult să fie acolo, să se învârtească până ar ameţi şi să strige că nici ei nu-i este frică de bau-bau! Dar… îi era. Îşi făcuse loc în sufletu-i, odată cu plecarea părinţilor şi sosirea ei aici. Se simţea singură şi speriată. Strânse la piept păpuşa mică şi începu o nouă scrisoare: „Dragă Dumnezeu, ştiu că…”