Răspunsuri

Am rămas datoare nişte răspunsuri, la întrebările pe care vi le-am adresat  aici şi aici şi, care mi s-au întors, ca un bumerang. 🙂

Aşadar, pentru mine, fericirea are culoarea portocaliu (orange), pentru că este culoarea care-mi dă o stare de bine, care mă linişteşte; dorul are culoarea piersicie, dulce-parfumat-ameţitor, speranţa – albastru turcoaz (ador turcoazul), prietenia şi încrederea au aceeaşi culoare – vişiniu trandafiriu – este, din punctul meu de vedere, matură, elegantă, stabilă, catifelată; incertitudinea – are culoarea prunei (nici mov, nici albastru); uitarea este incoloră, iar dezamăgirea are culoarea verde putred (culoarea nucii verzi când începe să se dezghioace).

Şi, uite aşa, am făcut o salată de fructe, asezonată cu sentimente.  Sau invers. 🙂

*****

Referitor la celelalte:

Nu pot spune că aş crede în reîncarnare. Deşi mi-ar plăcea să mă transform în fluture, după moarte. 🙂 Tot reîncarnare ar fi?

Am citit toate argumentele, pro şi contra, care mi-au căzut în mână. Inclusiv punctul de vedere al Gabrielei, care a fost foarte fermă pe poziţie. 🙂

Eu nu pot fi aşa de vehementă în a nega fenomenul – să-i zicem – pentru că mă depăşeşte şi nu mi-aş putea susţine punctul de vedere, decât cu opinii de împrumut, mai mult sau mai puţin îndoctrinate, care nu m-au convins, aşa cum nu m-au convins nici cele pro fenomen. Recunosc, însă, că mi s-a părut incintantă ideea. Aşa, ca o călătorie în timp…

Referitor la senzaţia de „parcă am mai trăit o dată momentul acesta” sau „parcă ne-am mai întâlnit cândva”, etc., mi se întâmplă foarte des, atât legat de familie, de cunoscuţi, cât şi pe stradă, sau oriunde altundeva.