Vineri, am ajuns cu Victor la spital, la urgenţe (nu voi detalia motivul), la Grigore Alexandrescu. După verificările de acolo, am fost trimişi la urgenţe, la Spitalul de Oftalmologie, cu menţiunea „aveţi prioritate”. Ajunşi acolo, la primire urgenţe, erau vreo 30 de adulţi, de diferite vârste, împrăştiaţi în faţa uşii. Niciun copil. Bun. Întreb o doamnă, de la un fel de recepţie a spitalului, cum se procedează cu urgenţele pentru copii.
„Păi mergeţi, aici, alături, unde sunt şi ceilalţi, îmi spune. „Nu avem prioritate?, întreb eu naivă. Avem trimitere de la <Alexandrescu>, îi spun. „Nu ştiu, doamnă, îmi răspunde cu amabilitate, vedeţi acolo!”. Ok. Revin în faţa cabinetului de primiri urgenţe şi întreb care este ultima persoană. Nu ştia nimeni. Ne aşezăm pe o bancă şi aşteptăm răbdători, preţ de vreo jumătate de oră. Victor, însă, începe să-şi piardă răbdarea. Era bolnăvior, se făcuse târziu şi, în fond, nu are decât 4 ani şi jumătate.
Mă ridic, merg să citesc pe uşă dacă nu este cumva vreun afiş care să spună că avem prioritate, pentru că îmi era jenă de cei care aşteptau acolo, să intru „cu tupeu”. Nimic. La un moment dat, un tinerel îmi spune că ar trebui să intru în cabinet. Tot cu jenă îi spun că am trimitere de la un alt spital şi că, mă rog, copilul este cam iritat. A fost singura voce, pentru că, o doamnă, cam de vreo 60 -70 de ani, îmi spune, înţepată, că şi soţul ei, lângă care era aşezată pe bancă, aşteaptă la urgenţe, că şi el are probleme. Ceilalţi, erau neutri. Hei, şi ca să întărească spusele consoartei, domnul cel suferind, cam de aceeaşi vârstă cu doamna, se ridică „bărbăteşte” de pe bancă, îmi parează trecerea cu vitejie şi începe să facă ordine printre cei care aşteptau, impunând rândul fiecăruia. Moment în care se deschide uşa cabinetului şi suntem invitaţi înăuntru, reproşându-mi-se, cumva, că trebuia să intru cu copilul de cum am venit, pentru că, ei, copiii, până la vârsta de 8 ani, au prioritate. De altfel, a existat şi un afiş, în acest sens, pe uşă, dar, evident, a fost rupt.
Mă rog, totul s-a terminat cu bine, până la urmă, în sensul că Victor este bine.
Mă gândeam, însă, cu amărăciune, că pe oameni nu-i mai sensibilizează nimic. Majoritatea venise la control. Nu erau la urgenţe.
Nu că aş fi avut vreo revelaţie atunci, dar, te aştepţi, cumva, ca oamenii să fie mai sensibili, măcar la suferinţa copiilor.
Unde citisem că, odată cu vârsta, devii mai înţelept şi mai tolerant?
Şi era şi Vinerea Mare…
Noaptebunacopii's Blog 
din pacate, intelepciunea si toleranta nu vine intotdeauna cu virsta…
Nu, din păcate, nu! Mulţumesc pentru trecere.
intelepciunea poate vine o data cu varsta,insa bunatatea nu are nici o legatura cu ea.Bine ca sunteti in regula si pacat de lumea in care traim.
Da, Catrinel, bunătatea, te naşti cu ea, sau nu. Este păcat că ai noştri copii s-au născut într-o astfel de lume. Uneori, îmi reproşez că ar fi trebuit şi aş fi putut să-i ofer o altfel de lume, că s-ar fi putut naşte în altă parte. Încerc să o fac şi acum, în felul meu.
Vă dorim, ţie şi lui Dei, numai bine!
Mulţumesc pentru gândul bun.
Pentru unii, chiar dacă este Vinerea Mare nu contează. Iar necazurile oamenilor de lângă ei nu prezintă nicio importanţă…
Din păcate, este adevărat. Desigur, s-ar putea discuta la nesfârşit şi, aşa cum spuneam, nu că aş fi avut vreo revelaţie în acel moment. Cunosc foarte bine oamenii şi lumea în care trăim. Dar tot nu mă pot obişnui. Nu vreau să fac paradă de nimic dar nu m-am băgat niciodată în faţă, nici când eram însărcinată, nici când eram cu copilul în braţe, la vreun rând. Însă, întotdeauna, le-am cedat altora, în astfel de situaţii, rândul. Acum, însă, era o situaţie aparte.
În fine. Mulţumesc pentru vizită, Cristian.
Am fost si eu la spitalul de oftalmologie la urgente anul trecut si scria ca au prioritate copiii. Probabil ca, intr-adevar, a rupt vreun „binevoitor” afisul.
Oricum, mi-am dat seama ca nu mai conteaza bunul simt nici in preajma sarbatorilor, am ajuns in punctul in care respectul, bunul simt si grija fata de celelalt sunt privite ca slabiciuni.
Mulţumesc pentru vizită. Da, un „binevoitor” l-a rupt, dar nici cei de acolo nu s-au învrednicit să pună altul. Medicul mi-a spus că el nu poate face şi poliţie, ceea ce este, parţial, adevărat. Spun „parţial”, pentru că ar mai fi de povestit multe şi aici.
Referitor la „slăbiciuni”… ce ar mai putea fi de spus? Mă rog lui D-zeu ca, din punctul ăsta de vedere, să rămân aşa toată viaţa.
În primul rând, mă bucur că Victor e bine. 🙂
Poate că este greşeala noastră: presupunem că trebuie să fim buni doar în Vinerea Mare. Trebuie să fim buni, amabili, toleranţi TOT TIMPUL. Să fim politicoşi, indiferent de circumstanţă.
Adela, nu ştiu ce se întâmplă cu lumea. Strâmbă? E puţin spus…
Mulţumesc din suflet. Din punctul meu de vedere, nu-ţi trebuie o zi anume să fii bun, înţelegător, tolerant, politicos. Eşti sau nu eşti. E simplu. Desigur, se mai întâmplă şi minuni, când oamenii se mai schimbă, devin mai buni. Din ce în ce mai rar, dar se întâmplă. Şi, din păcate, cel puţin în Bucureşti, am observat că oamenii mai în vârstă, de la care ai anumite aşteptări, aproape involuntar şi cei care-ţi cer impetuos să „le respecţi vârsta” – un clişeu cu care nu am fost niciodată de acord, respectul se câştigă, nu se cerşeşte, indiferent de vârsta pe care o ai – sunt din ce în ce mai răi, mai netoleranţi – şi aş putea da atâtea exemple!
Aşa cum am povestit, cel care „a îndrăznit” să-mi spună să nu mai aştept, era un bărbat tânăr, care, cred, că nu era nici măcar tată, ca să aibă „o scuză”.
E o lume cu susul în jos…
Doamne ajută!
Mă bucur să aud că sunteţi bine!
Pe oameni nu putem să-i judecâm noi pentru că ne facem rău …ne supăram şi mai tare…mai bine să-i iertăm şi să lăsăm Divinitatea să-i judece.
Simina
Mulţumesc, Simina!
Povestea ta îmi aduce aminte că cele mai mari conflicte pe care le-am avut de-a lungul vieţii au fost cu oameni mai în vârstă, genul acela care ştie tot despre orice, iar tu eşti în faţa lor doar un mucos tâmpit care nu ştie nimic.
Şi întotdeauna m-a mirat cum pot unii oameni să îmbătrânească degeaba.
Sper că băiatul tău e în regulă acum 😉
Offtopic: am mai fost pe aici, după postarea lui Călin în care spunea cine a recitat la lansarea lui. Felicitări! [e drept că eu am scris că a fost o domnişoară, sper să nu te fi supărat pe mine pentru asta ;)]
Mulţumesc pentru vizitele tale, pentru gândurile bune şi sunt încântată de cunoştinţă. Da, Victor este bine, mulţumesc.
Şi eu te-am vizitat.
Nu, nu m-am supărat, dimpotrivă, înseamnă că nu am îmbătrânit de tot, nu? 🙂
Te mai aştept, cu drag.
Eu am patit-o la Chirurgie. Ma taiasem la mana destul de rau dintr-o prostie, si stateam in sala de asteptare cu vreo 5 mosi. Desi imi siroia sangele prin camasa si bandajele improvizate, unul nu s-a dat la o parte. Toti erau urgente. Noroc cu asistenta care m-a vazut cand a iesit din cabinet…
Impartasesc aceeasi parere cu cell61: nu cred ca am cunoscut imbatranirea frumoasa si inteleapta la cineva (afara de bunica mea). Batranii nostri sunt imbuibati de ranchiuna si ura. Pacat…
Din nefericire, aşa este. Şi am atâtea exemple de dat…
Mulţumesc că ai trecut pe la mine.
Adela, eu am invatat sa taxez oamenii pe loc, dupa comportament. Nu ii las sa ma enerveze ei pe mine. Se mai intampla si asta dar mai rar. Le spun de la obraz, intr-un mod elegant si ii las fara replica. Sunt si eu de aceeasi parere cu altcersenin ca varsta nu ii face nici mai corecti, nici mai inteligenti, nici mai respectuosi. Ei doar au pretentii ca sunt batrani.