Arhive pe etichete: sărut

Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul III)


Era o după-amiază de toamnă molatecă. Ei doi stăteau turceşte lângă măsuţa de cafea şi ascultau Vivaldi. Pe fereastra deschisă, intra o lumină ca o miere de salcâm, ce se prelingea spre amurg.
Mihai era mai tăcut ca de obicei. De fapt, cam de o săptămână, Ileana observase că ceva îl preocupă. Nu primea din partea lui decât răspunsuri gen: „Iartă-mă, iubito, sunt doar mai obosit!” sau „Nu am nimic, mă preocupă un proiect şi nu ştiu cum să-i dau de capăt. Nu-ţi bate tu, capul. Mai bine, sărută-mă. Sărută-mă mult şi ţine-mă în braţe.” Ileana, însă, îl cunoştea atât de bine… Ştia şi simţea că ceva nu este în regulă. Oricât ar fi vrut să afle ce-l bântuie pe iubitul ei, învăţase să nu-l preseze. Îi era teamă, dar avea răbdare. Să fie bolnav? Să aibă probleme la serviciu? Să fi apărut o altă femeie? Se chinuia, punându-şi sumedenie de întrebări, dar aştepta.
Îşi aduse aminte de cum s-au cunoscut. La o zi de naştere a unei prietene, care avea un prieten, ce mai adusese şi un amic – pe Mihai. A fost, cumva, un coup de foudre. Ochii ei negri şi ochii lui albaştri au făcut totul. Nu a fost nevoie de cuvinte, nu a fost nevoie de clişee. Parcă se mai cunoscuseră cândva, se îndrăgiseră, iar, acum, s-au regăsit şi urmau a continua de unde rămăseseră, simplu şi firesc. Din acel moment, nu s-au mai despărţit. Aproape că prietenii lor deveniseră geloşi, se simţeau neglijaţi. Cu timpul, însă, au înţeles că „aştia doi sunt bolnavi de dragoste. Iar boala asta este incurabilă. Nu mai ai ce le face” şi i-au lăsat în iubirea lor, bucurându-se pentru ei şi visând, fiecare, în sinea sa, la o poveste asemănătoare.
Făceau totul împreună şi se iubeau mai mult, şi mai mult cu fiecare zi, cu fiecare an ce trecea peste ei. Erau fericiţi. Poate prea fericiţi. Uneori, Ilenei i se făcea teamă: ce preţ are fericirea asta? Ea ştia foarte bine că, în viaţă, totul are un preţ. Dar se simţea iubită, de Mihai şi, chiar, de Dumnezeu. Era prima ei relaţie serioasă, era jumătatea pe care o căutase dintotdeauna.
„Ilenucă, mamă, să nu stai necununată!, îi zisese, odată, bunica ei. Nu e vorba de primărie, că ce bălmăjesc ăia acolo, ştiţi şi voi, dar să te cununi în faţa lui Dumnezeu, că e păcat să n-o faci!”.
Şi s-au cununat în faţa lui Dumnezeu. Era într-o zi de aprilie, într-una dintre călătoriile lor prin ţară, într-un sătuc de munte. Vorbiseră cu preotul de acolo şi, nu ştiau prin ce minune, acesta acceptase să-i cunune, fără să fie căsătoriţi oficial. De fapt, era o altfel de slujbă, nu era slujba propriu-zisă a cununiei. Era ca un fel de binecuvântare a dragostei lor. Bisericuţa de lemn era primitoare şi, totodată, solemnă. Ileana, îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, din in, avea pe cap o coroniţă din flori de măr. Mihai purta, la rîndul lui, un costum de culoare deschisă, tot din in.
Şi-au spus şi jurămintele, aşa în felul lor:

– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
la sărbătoarea nopţilor albastre,
e atâta viaţă şi atâta dor,
că-i sărbătoarea cununiei noastre.

E iubire şi e soare mult,
e visare şi e frumuseţe,
eu, fericită, stau şi te ascult
şi totul pare ca într-o poveste.

– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
privesc la tine, ca la o zeiţă,
suntem doar noi şi-un tainic adevăr
iar inima mi-e plină de dorinţă.

Îşi aminteşte, roşind, că ar fi vrut să facă dragoste acolo, pe iarba abia răsărită, din curtea bisericuţei.
Deşi discutaseră de atâtea ori despre a se căsători oficial, nu făcuseră niciodată un scop în sine din asta. Şi timpul trecuse şi trecuse şi rămăseseră doar cununaţi în faţa lui Dumnezeu, în felul lor special. Făceau haz de cum suna Ileana Kiss. „O-ho şi ce mai kiss, Ileana, spunea Mihai, luând-o în braţe, cum n-o face nimeni!”
Singurul of al Ilenei era lipsa unui copil. Era tot ce-i întuneca iubirea. Mihai tot amâna momentul, dintr-un egosim greu de înţeles. Iar ea îl iubea prea mult, pentru a i se opune, într-un fel sau altul. Nu voia să forţeze lucrurile, mai ales că era vorba despre un lucru atât de special.
În după-amiaza aceea de septembrie, Ileana a încercat, din nou, să deschidă discuţia despre posibilitatea de a avea un copil. Simţea din ce în ce mai acut nevoia de a strânge în braţe propriul ei copil. Îi iubea pe ai prietenilor, îi adora pe cei ai fratelui ei – era mătuşa perfectă – dar se simţea incompletă. Ştia că ar fi putut fi o mamă bună. Pe de altă parte, spera, cumva, ca discuţia să-l determine pe Mihai să mărturisească ce îl preocupa. Şi Mihai a făcut-o, clar şi la obiect:
– Ileana, nu e momentul potrivit. „Din nou, nu-i momentul potrivit?!”, gândi cu amărăciune Ileana.
– Ştii, mi s-a oferit posibilitatea unei burse în Canada, pentru doi ani, la o şcoală postdoctorală şi mă gândeam să nu las să treacă pe lângă mine. Ce zici, ţi-ar plăcea să plecăm în Canada?
– Şi ce să fac eu în Canada, Mihai?
– Te specializezi şi tu în Management şi Comunicare în afaceri, de exemplu.
– Mihai, nu am discutat niciodată să plecăm din ţară, altfel decât în concedii. De ce tocmai acum? Nu sunt împotriva specializărilor şi autodepăşirilor, cum bine ştii, dar nu este prea brusc? De când ai luat hotărârea asta? Asta era ceea ce te măcina de vreo săptămână, aşa-i? De ce nu mi-ai spus de la început?
– Mi-era teamă…
-Ţi-era teamă, Mihai? De ce anume ţi-era teamă, că nu voi fi de acord? Şi asta îţi dă dreptul să iei hotărâri radicale de unul singur cu privire la viaţa amândurora? Ileana îşi înghiţea cu greu lacrimile. Nu-i venea să creadă că trăiesc acest moment, i se părea că este un coşmar şi-şi dorea să se trezească. Mihai al ei nu putea să se fi schimbat atât de neaşteptat. Ea nu putea să se fi înşelat asupra lui atâta vreme! O lua ameţeala. Spune-mi, te rog, când ai aplicat pentru bursă, cu cât timp în urmă?
Mihai tăcea.
– Când? Acum o lună, două, trei, acum un an, când? De ce n-ai spus nimic?
– Când am aplicat, nu credeam că voi câştiga. A fost mai mult un pariu cu mine însumi. Am vrut să-ţi spun atunci dar, fiind aproape sigur că nu voi câştiga, am hotărât să-ţi spun când voi fi primit răspunsul.
– Pe care l-ai primit acum o săptămână, desigur… Şi nici atunci nu ţi-ai găsit cuvintele…
– Dar, Ileana, vom fi tot noi doi, însă în altă parte. Ne vom duce iubirea cu noi.
– Este vorba despre încredere, Mihai. Despre cum mi-ai înşelat încrederea. Încerc să înţeleg cum de este posibil să avem această discuţie. Nu este vorba despre nimic altceva, decât despre încredere. Şi nu mai am nimic de spus. Îţi doresc să-ţi împlineşti visul, să te regăsesşti, să te reinventezi, să faci ce crezi tu de cuviinţă că te va face fericit. Voi veni mâine să-mi strâng lucrurile.
Sper să ai decenţa să nu fii acasă. Îţi voi lăsa cheia în cutia poştală. Să nu mă mai cauţi, Mihai.
– Nu se poate termina totul acum, Ileana. Te rog, hai să găsim o soluţie! Nu lua totul aşa în tragic. Sunt zece ani, nu-ţi dai seama?!
– Nu se termină, acum, Mihai. S-a terminat în momentul în care ai ales altă cale. Tu ai aruncat cei zece ani şi pe cei ce ar fi putut urma. Poate chiar am fi plecat amândoi. Cu tine, aş fi plecat şi la capătul lumii, ştii bine…
Îşi aminteşte că s-a îmbrăcat în grabă şi a fugit spre maşina parcată în faţa clădirii în care locuise până atunci.
Se mutase la Mihai, dar nu renunţase nici la apartamentul ei. De obicei, îl închiria. Spre norocul ei, acum era liber. La un moment dat, nu mai voise să-l închirieze. Să fi fost un presentiment?
A condus cu greu, a ajuns acasă, s-a prăbuşit în pat şi a început să plângă. Tare, cu sughiţuri, fără oprire. Simţea că i se amputase sufletul. Se aştepta să vadă propriu-i sânge şiroind. Aşadar, venise ziua în care trebuise să plătească preţul… Nu avea destulă putere s-o facă demn. Ar fi vrut să nu se mai oprească din plâns. Şi, o săptămână, nici nu se oprise. Oricât ar fi încercat prietenii şi familia s-o scoată din starea în care căzuse, eforturile au fost zadarnice. Nici măcar nu mai era furioasă pe Mihai. Era furioasă pe ea însăşi pentru că îşi imaginase că-l cunoaşte. Nu regreta anii pe care şi-i dăruiseră reciproc, dar tabloul nu mai era perfect.

va urma

Ultimul capitol

Capitolul II

Capitolul I

Reclame

9 comentarii

Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate

Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul II)


Şi de părinţi îi era dor. Desigur, vorbeau zilnic la telefon, dar era altceva. Era un altfel de dor. Voia să fie alintată. Voia să stea departe de oraşul în care trăia şi care, parcă, o înghiţea cu fiecare zi, care-şi trăgea, cumva, viaţă, din viaţa ei, din sufletul ei. S-ar întoarce acasă, în micul oraş de provincie, cochet şi liniştit. Dar nu se simţea în stare să o ia de la capăt. Se înşurubase aici – cum spunea o prietenă. Îi era dor să stea în curtea alor ei şi să citească lângă fântână, de dimineaţă până-n seară.
Învârti cheia în contact, apăsă pedala de acceleraţie şi Ford-ul micuţ intră în cursa nebună de pe bulevard. „La bulivar, birjar!”, îşi zise.
Îi plăcea să conducă, dar şofatul în Bucureşti era o perpetuă testare a nervilor. Învăţase să conducă „bărbăteşte”, cu tupeu, să ignore „cu graţie” orice ar putea-o perturba de la scopul final: să ajungă, cu bine, la destinaţie, oricare ar fi ea.
Ajunsă la birou, se pregăteşte pentru şedinţa programată să înceapă într-o jumătate de oră. Îşi aranjează planşele cu imaginile pentru noul logo al clientului de azi – o cunoscută marcă de lactate -, soarbe din cafeaua adusă de secretară şi recapitulează în gând motivarea pentru semnele grafice ce avea să le propună.
-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa, Ioana! Mulţumesc pentru cafea, e foarte bună. Ca de obicei, de altfel. Cum e în sesiune, mai ai multe examene?
– Vreo trei, mulţumesc. Mă descurc. Cel de la drept financiar mi-a cam dat bătaie de cap, dar, până la urmă, sper să fie bine. Nici cu contabilitatea nu mă împac prea bine. Pe ăsta îl am săptămâna viitoare, trebuie să întocmesc un bilanţ şi o balanţă. Am vorbit, deja, cu d-na Rusu, de la Contabilitate. Mi-a promis că mă ajută.
Ioana era secretara. Era o brunetă, nu foarte înaltă, cu ochi verzi şi pomeţi frumoşi. Ileana o aprecia pentru conştiinciozitatea ei, pentru seriozitate şi, mai ales, pentru că, deşi creştea singură un băieţel de vreo trei ani, găsise puterea să se înscrie şi la facultate. Făcea Dreptul, la frecvenţă redusă. Se visa avocat. Şi Ileana îi dorea din suflet să-şi împlinească visul. Soţul Ioanei o părăsise pentru o blondă planturoasă. „Dobitocul„, îşi spuse Ileana în gând. Se angajase ca secretară la Agenţia de publicitate, pentru că cei de aici înţeleseseră situaţia ei şi o ajutau cum puteau. Li se părea normal să fie aşa. La rândul ei, Ioana nu precupeţea niciun efort în a-şi îndeplini sarcinile.
Şedinţa decurse aşa cum se aştepta. Toată lumea îşi făcuse temele. Mai rămânea să i se aducă la cunoştinţă, clientului, proiectul, în formă finală.
Revenită în biroul său, Ileana îşi verifică e-mail-urile. Mai întâi pe cele legate de job şi, mai apoi, pe cele personale. Pe cele din urmă, nu le mai verificase de vreo trei zile.
Introduse user-ul şi parola şi aşteptă să se deschidă.
„Bun, ia să vedem, bla, bla, bla… A, uite, mi-a scris Dana. O să-l citesc de acasă, pentru că vreau să-i şi răspund. Aşa, mai departe, newsletter, newsletter, newsletter şi… Nu se poate! Nu, nu se poate, nu poate fi el! N-ar îndrăzni!”
Ileana se ridică din faţa calculatorului şi încearcă să-şi stăpânească lacrimile. Aproape că, involuntar, a început să tremure. Vrea să deschidă mesajul din spatele adresei afişate şi nu poate. Mai citeşte o dată şi încă o dată. Nu are nicio îndoială, este adresa lui: mihaikiss@gmail.com. Poate este o greşeală. Nu putea fi acel Mihai, „sărutul ei cu apă vie”, cum îi zicea. Nu putea fi acel Mihai Kiss pe care l-a iubit pătimaş, timp de zece ani, secundă de secundă, cu toată fiinţa ei, cu fiecare celulă, acel Mihai căruia îi dedicase fiecare respiraţie şi fiecare minut al vieţii ei, acel Mihai care, la rândul său, îi dăruise cei mai frumoşi zece ani din viaţă şi care, la un moment dat, hotărâse că vrea altceva. Şi nu era vorba de o altă femeie. Pe ea o iubea, pe Ilenuca lui, pe zeiţa lui, cum o alinta. Numai că, într-o zi de septembrie, în urmă cu doi ani, Mihai a avut revelaţia vieţii sale: trebuia să plece în străinătate, să se autodepăşească, să înveţe mai mult decât ştia. Dintr-o dată, se simţea încorsetat, iar faptul că Ileana îşi dorea un copil cu el, a fost, se pare, motivul catalizator în luarea hotărârii. Lucra la un institut de cercetare şi i se oferise oportunitatea unui burse, pentru un schimb de experienţe, în cadrul nu ştia cărei Şcoli postdoctorale din Canada, pentru doi ani.
În ziua aceea, Mihai Kiss îi dăduse sărutul morţii. Aşa a simţit atunci, aşa simte şi acum.

va urma

Capitolul III 

Capitolul I

9 comentarii

Din categoria gânduri, proză, părinţi, recurs la prea multă realitate