Arhive pe etichete: chelner

Cafea cu… chelner


Aveam vreo 20 de ani şi lucram la arhiva unui tribunal judeţean. Trebuia să mă întreţin, pentru a-mi putea  face facultatea. Care va să zică, arhivar debutant. Pe vremea aceea, clădirea adăpostea, atât judecătoria, cât şi tribunalul. Astfel că, încăperea în care „arhivăream”, era o cameră cam de aproximativ 20 m.p., dacă nu chiar mai mică, în care conlucram vreo 6 colegi. Dar asta nu era tot. Camera era împărţită în două de o „tribună” – cea la care justiţiabilii şi avocaţii veneau să-şi studieze dosarele sau să consulte condicile. Noi, cei şase, făceam cu rândul, pentru a lucra cu publicul. Eu eram cea mai tânără şi foarte impresionată de necazurile şi problemele oamenilor care erau implicaţi în diverse procese, din diverse cauze. Astfel că, atunci când „aveau treabă” la arhivă, făceam tot ce puteam să-i ajut, în limitele legale şi posibile, evident, în sensul că, dacă aveau nevoie să-şi studieze dosarul, indiferent cât de vechi ar fi fost – era o singură zi pe săptămână, pentru „arhiva veche”, în care dosarele trebuiau aduse de la „beci”, pe care oamenii nu o respectau întotdeauna -, sau nu se încadrau în programul „pentru public”, nu-i amânam şi nu-i puneam pe drumuri. Mulţi dintre ei veneau de la zeci de km. distanţă, erau bătrâni sau neputincioşi. Alţii veneau prea târziu şi riscau să-şi piardă termenele de formulare a căilor de atac. În fine, cum spuneam, diverse probleme, diverse motivaţii, cert e că nu-i refuzam niciodată, încercând să-mi fac meseria impecabil. Ei, bine, pentru asta, oamenii se simţeau obligaţi să-mi mulţumească şi nu doar verbal. De aici, porneau toate problemele. Nu făceam nimic pentru a le da de înţeles că vreau sa-mi mulţumească, decât cu un simplu „mulţumesc”. Dimpotrivă. Pe lângă faptul că era interzis să primeşti „atenţii”, nici nu mă gândeam să le pretind sau să accept ceva. Unii înţelegeau şi se limitau la „mulţumesc” şi să vă „dea Dumnezeu sănătate, etc.”, alţii însă insistau să-ţi dea câte ceva. Pe bani, nici nu se punea problema „să pui mâna”.

Aşa s-a întâmplat în acea zi, despre care vreau să povestesc. Un domn, cam la 50 de ani, cred, care nu mai ştiu ce problemă avusese, avea nevoie urgentă de copii din dosarul său, pentru că nu mai ştiu ce ardea. Ştiu că mai venise şi în alte dăţi, colegii mei nu-l trataseră prea bine, în fine. I-am dus dosarul la xerox, a revenit, apoi, cu avocatul său, a vrut din nou dosarul, ştiu că m-a cam sucit. Mă rog, la final, mi-a mulţumit şi m-a întrebat cum să mă răsplătească. Nu era cazul, i-am spus, nu mi-am făcut decât meseria. Nu şi nu, că el e om „de omenie” şi ştie că mai am şi alte treburi de făcut – aveam, ce e drept – decât să-l ajut pe el. Pentru că deja se crease atmosferă în arhivă, pentru că ne asiguram cafeaua la birou, punând toţi bani, să cumpărăm câte un pachet şi pentru că tocmai rămăseserăm fără cafea, pentru a scăpa de el, i-am zis:

„-Bine, aduceţi şi d-voastră o cafea, deşi, vă repet, nu este cazul.”

A ţâşnit-o omul pe uşă.

„-Gata, le-am zis colegilor, am făcut rost de cafea.”

Gândeam că va aduce un pachet mic de cafea „Jakobs” – foarte apreciată pe atunci – şi, astfel, toată lumea va fi fericită.

Cum spuneam, a plecat omul şi eu mi-am văzut de ale mele, uitând, aproape, de cafeaua „câştigată”. La un moment dat, unul dintre colegi îmi zice:

„- Cred că individul a făcut mai mult spectacol că, uite, a trecut o jum. de oră şi nu ţi-a adus cafeaua!”

Trebuie să vă spun că, la ieşirea din tribunal, era un chioşc „cu de toate”, deci, inclusiv, cu cafea, iar lângă tribunal, era un restaurant. Aşa că nu se justifica jumătatea de oră.

” – Mai bine, i-am zis eu.”

Nici nu am terminat bine de spus, că se deschide uşa arhivei şi apare, nici mai mult, nici mai puţin, un chelner, îmbrăcat în cămaşa-i albă, cu papion, cu un prosop alb şi cu o tavă în mână. Pe tavă, aburea…. aţi ghicit: o cafea.

„-Pentru cine este cafeaua?”, întreabă politicos chelnerul.

Din spatele lui, făcea semne cu degetul, domnul „meu”:

„- Acolo, lângă geam, la domnişoara brunetă!”

Am înlemnit. În arhivă, s-a făcut linişte şi toată lumea şi-a îndreptat ochii spre mine.

Omul se ţinuse de cuvânt: îmi adusese o cafea.

Reclame

25 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate