EMINESCU
E un miros de tei în crânguri,
Misterul surâde din lumea tăcută,
Inima lumilor ce o înconjoară
Naşte a soarelui albă lumină.
El cântă cu buze de miere
Suflet stins, muiat în nor,
Ca un fulger fără ţintă,
Un singur dor.
(Notă: Versurile au fost culese din diferite poezii ale poetului. Eu, doar, le-am adunat într-un acrostih.)
„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat…
Vezi articolul original 236 de cuvinte mai mult
Noaptebunacopii's Blog 