Muşcă, din mine, tristeţea
hulpavă, ca o fiară-nfometată!
Caut să fug, să mă pierd în mulţime,
strigând după ajutor.
În jurul meu, însă,
caruselul cu umbre scârţâie laconic.
Priviri goale şi zâmbete-ngheţate
se scurg peste frunze adormite.
„Unde sunt oamenii? Unde aţi plecat?
Ce vârcolaci v-au furat strălucirea din ochi?”
Ţip ca o nebună şi mă doare…
cum muşcă, din mine, tristeţea hulpavă!
9 noiembrie 2011 · 13:08
Cum muşcă din mine!
Din categoria manifest, poezii, poezii proprii, privind în jur, viaţă
Etichetat ca înfometat, carusel, fiară, hulpav, oameni, ochi, poezii, poezii proprii, strălucire, tristeţe, umbre, vârcolaci, zâmbet
Noaptebunacopii's Blog 
..ori vârcolaci, ori iscusiţii draci…
Foarte frumos.
Ceva de genul asta vad si eu in fiecare zi, mie insa imi suna ceva de genul asta in cap: „Slalom printre cretini”
Mulţumesc! Sunt şi „cretini”, cum spui tu, în calea noastră, dar sunt atâţia oameni care au uitat să trăiască, încât, uneori, mi-e teamă că nu vom mai şti să zâmbim.
Daca vrei s-alungi tristetea
Priveste-ti in oglinda chipul,
Si vei vedea ca tineretea,
E-n armonie cu surasul.
Eh! 🙂 Îmbrăţişări!
prea trista !……prea multa melancolie!….
Imi place raspunsul tatalui .