Arhive lunare: iunie 2011

Creanga fermecată sau poveşti uimitoare din „Carpathian garden”


A fost odată, ca niciodată… Că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Nu. Greşit! Există acum, în anul 2011, o ţară minunată, locuită de oameni minunaţi  şi condusă de oameni şi mai minunaţi. Unde „sapă sapa locul, sare din pământ…” prostia. Nu, nu norocul! Pentru că am uitat să vă spun:  se pare că ţara despre care vă vorbesc este urmărită de un blestem, ce nu o lasă să fie o ţară normală. Într-o zi, o minunată doamnă, cu funcţie de conducere, a hotărât că e momentul ca „boborul” să afle  despre uimitoarele realizări ale lui Portocaliu Împărat şi ale curtenilor săi: „după lupte seculare care au durat cinci ani”, s-au finalizat 120 km. de cale ferată pe tronsonul Bucureşti-Sinaia. Şi cum era nevoie de surle şi trâmbiţe, s-a gândit „ministresa” să invite la o plimbare cu trenul o echipă de jurnalişti. Aşa că porniră-n zi de vară, până-n seară. Numai că, ce să vezi? Cum mergea el, trenul, aşa, pe şinele proaspăt reparate, nu are de lucru şi se defectează. Şi nu oriunde, ci la sistemul de frânare. Dacă în oricare altă ţară, din acel moment, trenul cu pricina ar fi fost retras din circulaţie, la noi, „şefii de la CFR”, „mări, se vorbiră/şi se sfătuiră” să repare trenul acolo, pe loc. Că, doar, românul se descurcă oriunde, oricum şi cu orice. Zis şi făcut! Se duce unul dintre ei la primul copac, rupe cu vitejie o creangă, o curăţă de frunze şi o pasează sprinten coechipierului ce se afla deja sub tren şi aştepta „înalta tehnologie” pentru a repara pocinogul. Dar, o fi salvând ea, frunza, România, ca brand de ţară, numai că, în acest caz, nu a fost de ajuns. Mai face un salt sprinţar şeful şi mai procură, cum numai el ştie,  o sfoară şi nişte scotch, astfel ca lucrarea să poată fi încheiată cu „succesuri”. Că trenul a rămas tot fără frâne şi că cei din el au fost expuşi pericolului, nu are nicio relevanţă. Important este că el şi-a putut continua drumul, întins, fără oprire.

Ştiţi voi vorba aceea: dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs. Numai că este de jale. Şi întâmplarea în sine, dar, mai ales, faptul că responsabilii cu această călătorie, au lăsat capul în jos, umili, au făcut pe dracu-n patru să „repare”, neavând curajul să-i spună „şefei” celei mari că trenul nu mai poate/nu mai trebuie să-şi continue drumul. Şi, mai mult decât atât, este de jale atitudinea doamnei ministru care, nu numai că a ascuns jurnaliştilor ce o însoţeau, care este situaţia, dar i-a şi pus, ulterior, la colţ, pentru că, în marea lor obrăznicie, au devoalat ceea ce s-a întâmplat.

Reclame

18 comentarii

Din categoria diverse, Romănia, ţară

Ce zici, crezi că te-ai putea opri un pic?


Ştiu că eşti obosit(ă), grăbit(ă), îngrijorat(ă) pentru locul tău de muncă, pentru ziua de mine, ţi-e lehamite, eşti iritat(ă), nu ai niciodată timp – nici pentru tine, nici pentru prieteni şi, uneori, nici pentru familie. Ai vrea să te clonezi sau să inventezi un mecanism care să oprească timpul. Mai că-ţi vine să trimiţi o depeşă, cuiva, în cosmos, să facă ziua de 48 de ore. Ştiu toate astea. Le simt şi eu pe propria-mi piele. Dar ar trebui să mai ştii, că dincolo de lumea ta, există şi lumea lor: a copiilor singuri, cu sau fără probleme de sănătate, dar, cu siguranţă, cu traume. La fel sunt şi copilaşii pe care i-am vizitat astăzi, cei de la centrul Pinocchio 3. Zilele trecute, când am fost în „cercetare”, am stat de vorbă cu d-na Gabriela Gheorghe, psihoterapeut, psiholog şi directorul centrului. Mi-a povestit câte ceva despre aceşti copii. Despre dorinţa lor de comunicare, de a se simţi „normali”, de socializare. Sunt 45 de copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 13 ani, fete şi băieţi. Sunt împărţiţi în patru grupe de vârstă. Cele care-i „păstoresc”  sunt în număr de 24, asta însemnând tot personalul: de la spălătoreasă, bucătărese, etc. până la director. Cele 24 de „mame”, cum sunt considerate. Deşi merg la grădiniţe şi şcoli, copiii sunt, oarecum, marginalizaţi. Sunt altfel… Întrebând care le sunt nevoile, am aflat că, cel mai mult, se bucură când se petrece un pic de timp cu ei. Desigur, ca orice copil, apreciază jucăriile şi dulciurile dar: „…ştiţi doamnă? se bucură numai să vă vadă, chiar dacă nu le puteţi aduce nimic!” Asta mi s-a spus, atât de către d-na Gheorghe, cât şi de d-na administrator. „Au nevoie de oameni!”

De aceea, te întreb: ce zici, crezi că te poţi opri un pic din drumul tău? O dată pe lună, sau la două luni? Fie că mergi la Pinocchio, sau la Casa Buburuza, sau la oricare dintre astfel de plasamente din cartierul/oraşul tău, opreşte-te, cu o carte de poveşti sau cu o minge sub braţ! Ia-ţi şi propriul copil şi duceţi-vă să vă jucaţi împreună şi cu aceşti copii! Vei vedea că, la plecare, te vei simţi mai bogat, mai împăcat, mai bun. Copilul tău, la rândul lui, va avea parte de o lecţie de umanitate.

Din păcate, la noi în ţară, voluntariatul de acest gen nu are dimensiunile celui din alte ţări. Poate ar trebui să începem şi noi să fim mai deschişi unor astfel de experienţe. Dacă nu cu sufletul, măcar cu mintea. Copiii aceştia de azi, aflaţi în dificultate, vor fi adulţii de mâine, cu care atât noi, cât şi copiii noştri vom interacţiona. Şi vom avea aşteptări de la ei, uitând că noi nu am făcut nimic când au avut nevoie. Sunt părăsiţi de părinţi, dar şi de societate. Poate suntem tentaţi să credem că nu sunt responsabilitatea noastră. Dar, vrând-nevrând, sunt… Şi, dacă vrem, putem face ceva pentru ei, cu eforturi minime, dacă suntem mai mulţi.

Astăzi, când le-am dus cadourile, am stat puţin cu ei. Am stat noi, adică eu, precum şi Victor, împreună cu colegii lui de la Grădinţia  Bamboo şi d-nele educatoare, care s-au implicat în această acţiune, donându-le jucării, dulciuri şi hăinuţe, aduse de fiecare dintre ei. Le mulţumesc, din suflet, pentru asta. Aşa cum, cu reverenţă, le mulţumesc prietenilor care s-au implicat şi de data aceasta: prof. Cristina Cioacă, Daniel Gârbea, Marieta Filimon, Miruna Ştefănică, Liliana Luca, Magazinul de jucării IMAGINARIUM, colegului meu, Florin Chiuţă – care m-a ajutat, din nou, să duc lucrurile, precum şi celor din familia mea: Mihaela Scherer, Marilena Onete, Măriuca Macovei şi Tavi Angheluş, cu ajutorul cărora am reuşit să adun hăinuţe, jucării, alimente, fructe, cărţi. Vă mulţumesc tuturor şi vă îmbrăţişez cu dragoste.

 

P.S. Pentru cei ce doresc să se implice în astfel de acţiuni, ştiu unde să mă găsească. 🙂

10 comentarii

Din categoria campanie, campanii, ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment

De 1 Iunie


Când eram mică, aşteptam, cu sufletul la gură, ziua de 1 Iunie. Şi nu pentru cadouri, pentru că nu de fiecare dată primeam mare lucru, ci pentru că o simţeam ca pe o zi specială, o zi pe care o împărţeam şi cu alţi copii. Era o celebrare a copilăriei, a verii, a prieteniei. Şi acum iubesc ziua de 1 Iunie. Pentru că-mi pot îmbrăţişa propriul copil, că-i pot spune „La mulţi ani!” şi cât de mult înseamnă el pentru mine. Mi-ar plăcea ca, măcar pentru o zi, să putem strânge toţi copiii la un loc, fără nicio diferenţă, să-i învăţăm să-şi dăruiască, unii altora, mere şi jucării şi gem pe pâine şi bomboane şi flori şi baloane. Iar noi, adulţii, să-i privim senini, să ne bucurăm de inocenţă, să intrăm în jocurile lor şi să uităm, chiar şi pentru câteva ore doar, de tot ce înseamnă viaţa cu toate ale ei mai puţin bune.

La mulţi ani copilul meu, la mulţi ani copiilor voştri, dragii mei, la mulţi ani şi vouă…. şi vouă, copiii tuturor şi ai nimănui!

Ar trebui să facem din fiecare zi  1 Iunie şi să nu mai uităm că avem obligaţia să le dăruim copiilor o altfel/astfel de lume:

P.S. Nu uitaţi că şi ei sunt copiii noştri! 🙂

Un comentariu

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, gânduri, inocenţă, La mulţi ani!, recurs la prea multă realitate