Aveam vreo trei luni, spun ai mei. Eram, deci, mititică. Mititică şi foarte înfăşată. Aşa era pe atunci: copilul trebuia bine strâns. Lucru ce, pare-se, îmi displăcea profund. Ceea ce mă făcea să lupt, cu înverşunare, pentru libertatea mea de mişcare. Aşa s-a întâmplat şi în după-amiaza aceea. Tocmai ce mă schimbase maică-mea şi trecuse la partea cu…, aţi ghicit, înfăşatul. Nici nu a terminat bine, că am început să mă agit, presupun, ca o râmă, aşa cum eram, tubulară. Tot agitându-mă, am reuşit să scot o mânuţă din capcană şi munceam asiduu să mi-o scot şi pe cealalaltă. În timp ce mă luptam, am strigat, nici mai mult, nici mai puţin: „ma-ma!” Se pare că nu am fost foarte inspirată, pentru că mama – care avea vreo 20 de ani – s-a speriat şi a fugit în bucătărie, lăsându-mă singură în cameră. Nu, nu fiţi răi, nu m-am luat după ea. Am început, însă, a plânge. Atât de tare, încât m-a auzit taică-meu de jos, de la scară, el tocmai ce se întorcea de la serviciu – ai mei stând, pe atunci, într-o garsonieră, la etajul 1. Urcă taică-meu speriat în casă, o întreabă pe maică-mea ce am. I se răspunde sec:
– Îi este foame.
– Şi? Nu-i dai să mănânce?
– Nu. Asta nu-i copil, e drac. A zis „mama”.
Şi-i povesteşte păţania. Taică-meu, om înţelept, la cei 25 de ani ai lui, de atunci, o linişteşte, spunându-i că, probabil, i s-a părut. Oi fi bălmăjit eu ceva, dar nu aveam cum să spun „mama” la trei luni. Mai de voie, mai de nevoie, maică-mea se lasă convinsă şi lucrurile reintră în normal. Până într-o seară, la distanţă de vreo 2-3 zile de la întâmplare, când, după băiţa de seară, zilnică, pe care mi-au făcut-o amândoi, nu am de lucru şi încep: „ma-ma!”.
Maică-mea, de acum, era veterană şi avea sclipirea aceea de „vezi, ţi-am spus eu!”, în ochi, dar taică-meu a amuţit. Şi aşa a stat câteva ore bune. Cu greu şi-a revenit. Aşa i-a trebuit, dacă m-a subestimat, nu?
Acum, e drept că şi Victor a spus „mama” la vreo patru luni şi jumătate şi „tata” la cinci luni. Şi fără să-l fi înfăşat. Că, deh, ce se naşte din pisică….
Eu, când am vrut să vorbesc, am vorbit
Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, părinţi
Pingback: Eu, când am vrut să vorbesc, am vorbit - Ziarul toateBlogurile.ro
Pisică?! A zis cineva pisică?! 😀
Da de unde știi tu că ai vrut să spui mama?
Măi, aşa mi-au povestit ai mei. Ce oi fi vrut eu să spun…. Dar a ieşit „mama”, aşa că… şi, din câte ai văzut, nu doar o dată. 😀 Şi, da, am zis „pisică”. 😛
știam eu că m-ai chemat! 😀 Am auzul fin! 😀
Da, da. 😀 Şi nici nu te-am simţit când ai venit, pe deasupra. Pisică veritabilă, ce mai! Şi nobilă – roz! 😛
hahaha faină povestea, Adela. mai ales sperietura trasă de ai tăi care nu se așteptau să aibă de-a face cu un bebeluș așa precoce, LOL. chestia faină este că tu le-ai fi spus s-o lase mai moale cu înfășatul, dar ți-a ieșit un ”mă-mă (fraților)” 😛
pupici și o duminică plăcută să aveți.
🙂 O, da, s-au speriat şi nu m-au iertat nici acum pentru asta. Încă mi-o reproşează. 😀
Vă pupăm şi noi şi vă dorim să aveţi o săptămână însorită.
ce amintiri imi trezesti tu mie…
imi povestea mama ca si eu aveam cateva luni, vreo 3, acolo, si stateam intre perne, ridicata, si bombaneam. cuvinte neinteligibile, dar bombaneam. si mama radea de mine ca seman cu „unguroaica”, bunica-mea, care boscorodea tot timpul si mama nu intelegea o iota!
😀
Pingback: Versuri rătăcite: Regina « Link-Ping
Dracoaica si desteapta de mica si…, tot asa ai ramas! Te pup – Marian
😛
Pingback: O poză şi o frază « Cristian Dima
Cand zici ca ai ”comis delictul” asta? Parca ieri, nu? Sau alaltaieri! Nu, nu mai stiu, in orice caz vad in fata ochilor patutul prin care ati trecut si din care ati zburat dureros de repede, in zarile mai mult sau mai putin senine ale vietii. Noi „am ramas pe aceeasi creanga” si asteptam, asteptam….
Măi, tătic, ţinând cont că acum am vreo… 6 luni, delictul a fost acum 3 luni, nu? 😛 Aşteptaţi, dar nu aşteptaţi degeaba. Şi, apoi, asta este cel mai important: să vă găsim, mereu, „pe aceeaşi creangă”.
mai, maica-ta avea dreptate!
Adică, eram drac, nu? 😀
pai cred si eu ca te-ai grabit… la cate ai de spus, era si normal sa fii nerabdatoare sa incepi. 🙂
Păi, nu? 😀
Pingback: Un blog cu năbădăi
adevarul este ca la varsta aceea aveai multe pe suflet si simteai nevoia de exprimare. 🙂 Nimic suprinzator. Bine ca pana la urma s-au obisnuit parintii tai e a sosit momentul sa aveti niste conversatii.
Păi nu au prea avut de ales. 😀
Nu am inteles prea bine unde-i pisica….
În sensul că…?
Iti dai seama daca-l si infasai cum era? 🙂
Asa am patit eu cu Vizigotu’ care la o luna jumate si-a tinut capul („ti se pare tie, ca n-ai experienta” mi-au replicat bunicile) si la 6 luni jumate s-a ridicat in picioare („ete na!” a fost reactia publicului). Ca dupa aia s-a indurat sa mearga singur abia la 11 luni si jumatate, e partea a doua, cred c-a fost asa, la razbunare :D……
Oricum ei sunt mult mai avansati ca noi in tot ce fac.
A şi Victor îşi ţinea capul la o lună şi jumătate. Am şi probe – poze. 🙂 Şi la 7 luni mergea prin pătuţ. Da, dacă-l înfăşam… 😀
fiica-mea a ras in hohote la vreo 4luni…cu plansul se descurca mai bine!
si foarte bine ca ai inceput asa curand cu vorbitul, ca uite cate ai de zis!
O, da şi încă nu ai văzit nimic! :))
Pingback: Parfumul, note și atitudini « Mirela Pete. Blog
cristale de joc
de marian nicolescu
copile
flacăra inimii tale
arde ca un semn
al iubirii
într-o floare a luminii
dintr-un decor de vrajă
pe o stâncă scânteietoare
bogată în cremene
amnarul ochilor tăi
scapărând floarea vieţii
în cristale de joc …
un noroc pe o pecete de plâns
varsă pe fruntea unei mame
cascada tumultului de vis
al limpezirii unui ceas
pe o cărare a dorului
în secunda izbăvită
din oceanul de timp
umplut cu râuri de viaţă
limpedea apă din albie de copil
inundă citadela cerului
pornită dintr-un gând de izvor …
Mulţumesc, Marian, te pup. 🙂
hugs!
Te îmbrăţişez şi eu, draga mea!
Pingback: Trafic cu Hituri (runda 51) « Blogul lui Teo Negură
Ce tare! Ai fost precoce!
🙂
Mie mi s-a spus ca la 2 luni de zile ai fi vorbit!
2-3, cred că nici ai mei nu mai ştiu. 🙂 Dar cine ţi-a spus?