Arhive lunare: decembrie 2010

De ultimă oră şi URGENT!!!!


Tocmai  ce am aflat, de la o prietenă, despre Orfelinatul „Casa Buburuza”, din Bucureşti, str. Plaviei nr. 26-30, sectorul 1. În cadrul acestui orfelinat, tip plasament familial, finanţat de către Primăria sectorului 1, trăiesc 12 băieţi cu nevoi speciale (imobilizaţi la pat, sindrom Down, etc.), cu vârste cuprinse între 3 ani (un băieţel), 5 ani (2 băieţei, dintre care unul este imobilizat la pat) şi până la 16 ani, inclusiv. Fiica prietenei mele lucrează aici şi-i mărturisea că, anul acesta, Moş Crăciun nu are ce aduce acestor copii. Vă rog, din tot sufletul, pe toţi cei care puteţi să donaţi – orice, absolut orice – şi pentru aceşti copii, contactaţi-mă la nr. de telefon 0766.241.219, sau pe mail la adelaonete@gmail.com. Haideţi să ne strângem mai mulţi şi, cu câte puţin, fiecare, să ne gândim şi la aceşti copii, loviţi de viaţă, din toate părţile! Eu aştept un semn de la voi, vă mulţumesc şi mă înclin.

Reclame

20 comentarii

Din categoria campanie, copil, copilărie

O altfel de zi…


Aşa cum stabiliserăm, ieri am fost la Valea Plopului. Am reuşit, în cele câteva zile de campanie, să strângem donaţii, începând de la haine şi încălţăminte (pt. nou născuţi, copii, adolescenţi, adulţi), jucării, până la detergenţi, prosoape, hârtie igienică, vase, mâncare (ulei, făină, zahăr, mazăre, orez, pastă de tomate, paste făinoase, stafide, alune, fructe, bomboane de pom, esenţe, drojdie, biscuiţi, etc.) Noi, echipa Onete – Victor (băieţelul meu), George (soţul meu), Marilena (cumnata mea) şi eu – vă mulţumim, din suflet, celor care aţi participat la această acţiune: Marian Cruceru (un foarte bun prieten, pe care l-am „câştigat” datorită blogului, ce  nu locuieşte în ţară, nu mă cunoaşte personal, dar care mi-a trimis o sumă de bani, pentru această cauză – mulţumesc pentru încredere, Marian), precum şi tuturor colegilor cumnatei mele, de la Institutul de Biologie Bucureşti (ale căror nume nu le-am aflat, din păcate. Ştiu doar numele doamnei care a organizat strângerea de lucruri, în cadrul instituţiei – Cristina Mihalcea şi, absolut întâmplător, am mai aflat un nume: Carmen Voichiţă.) În situaţia în care voi mai afla şi altele, voi face un update acestui articol.

Ajunşi la Valea Plopului, am găsit sute de copii, de toate vârstele şi nu numai. Era o mare agitaţie, întrucât, spre bucuria noastră, veniseră foarte mulţi alţi oameni cu diferite donaţii, iar copiii erau implicaţi în preluarea şi depozitarea cadourilor primite. Privindu-i, le puteai citi viaţa pe chipuri. Indiferent de vârstă, toţi aveau aceeaşi expresie, aceeaşi privire mirată, suferindă, de neîncredere, parcă. Aveau aceleaşi trăsături înăsprite, care le dădeau un aer de îmbătrânire precoce. Acum erau veseli şi se implicaseră în acest du-te- vino al căratului. Unul dintre ei a venit la Victor şi i-a oferit sania să se plimbe cu ea. Un grup de tineri venise să-i colinde şi să se lase colindat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După ce am descărcat maşina, am fost conduşi într-una dintre casele în care locuiesc aceşti copii, pentru a vedea camerele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar ce m-a impresionat până la lacrimi, a fost o întâmplare din camera celor mai mici dintre copii. Chiar la intrarea în cameră, într-un pătuţ, era un băieţel ce, aveam să aflu, are un anişor. Când însoţitoarea noastră a intrat în cameră, a întins mâinile pentru a fi luat în braţe. În acel moment, am intrat şi eu, iar micuţul aproape că mi s-a aruncat în braţe, din pătuţ, râzând şi bucurându-se de parcă ar fi văzut-o pe mama lui. Cum, la început am ezitat în a-l lua în braţe – pentru că nu ştiam dacă am voie şi, în plus, eram foarte rece, venind de afară – copilul s-a agăţat de mine şi, evident că, în clipa aceea, nu am mai rezistat şi l-am strâns la piept. Mi-a sfâşiat sufletul. Aş fi vrut să-l pot lua cu mine. Ca toţi ceilalţi, are o poveste tristă, dar nu am primit permisiunea să o fac publică. Aşa cum  nici poze cu el nu pot posta. Voi folosi doar una, în care nu i se vede faţa. 

 

 

 

 

 

 

Aici, tocmai repeta „tic-tac”, după mine. Când, cu greu, m-am putut dezlipi de el, nu mai voia să plece din braţele mele. O parte a sufletului meu a rămas acolo, la băieţelul acela cu ochii mari, migdalaţi şi cu un zâmbet cât tot universul, care mi-a dăruit, într-o clipă, cea mai pură şi necondiţionată îmbrăţişare. Mă voi întreba mereu ce face şi pe unde este. Oricum, îl voi mai vizita, cu siguranţă. Simt că face parte, cumva, din viaţa mea.

Cam asta a fost prima noastră vizită la Valea Plopului. Ne vom mai întoarce, pentru că, aşa cum ni s-a spus, vieţuiesc acolo 328 de suflete, care au nevoie, zilnic, să fie întreţinute.

Aşa arăta maşina când am plecat spre copii:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi aşa, când am plecat de acolo:

Am lăsat în urmă, o altfel de lume,  într-o altfel de zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Notă: Fotografiile au fost realizate de către soţul meu, George Onete. )

 

 

38 comentarii

Din categoria campanie, copil, copilărie, călătorii, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet...

Uman, umanitar, omenesc – solidaritate


Peste câteva ore, vom pleca la Valea Plopului, să ducem ce am reuşit să strângem. Dar voi reveni cu amănunte despre donaţii şi despre ce vom găsi acolo, probabil, mâine. În acelaşi context, însă, vreau să vă rog să mergeţi pe blogul lui Victor , unde se desfăşoară o licitaţie în scop umanitar, pentru o prietenă de-a lui, Laura. Cine ştie? Poate reuşim să o ajutăm în vreun fel.

Mă înclin.

14 comentarii

Din categoria campanii, ce credeti?, de suflet..., diverse

Bună seara, o furseacă!


Se întâmpla acum 30 de ani. (Wow,  vorbesc despre ceva ce mi s-a întâmplat acum 30 de ani!) Eram în vizită la nişte prieteni de familie de-ai părinţilor noştri, familia L.. Eu aveam vreo 6 ani şi umătate, iar fratele meu, Liviu, 5 ani. Tavi, fratele nostru cel mic, avea să se nască abia peste 5 ani. 🙂 Prietenii aveau, la rândul lor, o fată, cam de vârsta lui frate-meu. Noi, copiii, eram în camera Ioanei, la joacă, iar adulţii rămăseseră în sufragerie. Doamna L. ne-a adus un platou cu prăjiturele care, evident,  au dispărut cât ai clipi. Liviu ar mai fi vrut. Drept pentru care, se duce hotărât în sufragerie, deschide uşa, se îndreaptă spre masa unde se găsea platoul adulţilor cu fursecuri, zice, foarte serios: „Bună seara, o furseacă!” , înşfacă unul şi pleacă la fel de serios cum intrase, înainte să apuce adulţii să se dezmeticească. Evident că au urmat cascade de râs.
Astăzi, „furseaca” mea împlineşte 35 de ani.
La mulţi ani, frate drag, să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi fericire şi, poate, într-o zi, te vei întoarce acasă! Mai ştii când te ascundeai sub masă să-ţi mănânci singur bomboanele? Sau când mă pârai mamei că nu poţi să dormi din cauză că te „fac de râs”, vrând, de fapt, să spui că te fac să râzi? Mi-e dor de toate astea şi mi-e dor de tine!
Încă o dată, LA MULŢI ANI FERICIŢI!

32 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., La mulţi ani!

A ispiti, ispitire…


Sorin s-a lăsat ispitit, pentru ca, la rândul său, să mă ispitească. Eu m-am lăsat ispitită, pentru ca, la rândul meu, să vă ispitesc. Este vorba de leapşa de mai jos:

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la lecturat?
Da, la a le face cadou. Am considerat mereu că a dărui o carte, e ca şi cum ai dărui o părticică din suflet, este ca o punte pe care o construieşti în relaţia cu cel ce o primeşte.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Da, bineînţeles. Este ca un test, până la urmă. 🙂

3. Aţi avut prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Nu ştiu dacă le-aş numi prejudecăţi. Mai degrabă, judecăţi. 🙂 Chiar era o astfel de discuţie, aici.

4. Care e, pentru voi, Cartea şi ce vă inspiră ea?

Fiecare carte pe care am citit-o m-a marcat, m-a înălţat, m-a purificat, m-a luminat şi m-a făcut să înţeleg: cu cât citesc mai mult, cu atât descopăr cât de puţine ştiu. Deci, pentru mine, Cartea ar fi toate cărţile citite şi încă necitite, la un loc.

Şi tot domnii amintiţi mai sus au lansat şi provocarea de a spune ce vedeţi în imaginea de mai jos. Ce să fie, ce să fie?

Ce ziceţi, vă lăsaţi ispitiţi şi provocaţi? Dar, orice veţi decide, nu uitaţi, vă rog, de APELUL UMANITAR!

Provocare 

32 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, diverse, gânduri

Vreme sfântă, vreme de urare


E vreme de poveste, vreme albă,
cu foc în sobe şi colindători în prag,
cu cetină de brad şi floare dalbă
şi leru-i ler, cântat cu drag.

O stea răsare, să vestească iar,
magia naşterii pruncului Isus,
ce a venit pe lume, să ne aducă-n dar
binecuvântarea Domnului de Sus.

Să fie dragoste şi veselie-n casă,
să ningă lin, cum vezi doar în poveşti,
un pahar cu vin şi-un cozonac, pe fiecare masă
şi, aşteptând pe Moş, năsucuri lipite de fereşti.

E vremea bucuriei, e vremea de cântat,
să curgă, îns-o lacrimă şi pentru cei ce nu mai sunt,
porni-vom, dar, cu toţii la urat
pentru cei din cer şi de pe ăst pământ.

E vreme sfântă, e vreme de urare,
Pruncul Isus, pe toţi, să ne călăuzească,
iar sufletu-ne, primenit de sărbătoare,
acum şi mâine, în veci, să îl primească!

Cu dragoste, pentru voi toţi!

Nu uitaţi de APELUL UMANITAR !!!!

.

54 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, sărbătoare

Apel umanitar


În judeţul Prahova, la Valea Plopului, există un aşezământ aparte. Acolo, îşi trăiesc viaţa aproximativ 33o de suflete:  „Copii ai străzii, orfani, femei fără ajutor, tineri care nu au unde locui, de [care] se ocupă o asociaţie de voluntari condusă de un preot. (n.n. Preotul Nicolae Tănase)…toţi trăiesc din donaţiile celor care trec din când în când pe aici. „Sugari, şcolari, fete însărcinate, mămici bătute de soţi şi alungate de acasă cu tot cu copii, nu există limită de vârstă, oricine bate la uşa preotului Tănase are loc pentru un trai decent.” Am găsit această descriere aici.

Am hotărât ca, sâmbăta viitoare, 18.12.2010, să merg acolo, cu donaţii în hăinuţe, alimente şi jucării, detergenţi, veselă, etc. Victor a primit, deja, misiunea de a sorta jucăriile pe care doreşte să le ofere cadou copiilor de la Valea Plopului. Apelul meu pentru voi, în special pentru cei din Bucureşti şi împrejurimi, care doriţi să vă implicaţi şi să donaţi ce credeţi că puteţi, este să mă anunţaţi şi, fie doriţi să mergem împreună, fie să-mi lăsaţi coletele voastre, iar eu vă voi aduce dovada ducerii lor acolo, pe care, de asemenea, o voi posta şi aici, pe blog. Adresa mea de e-mail este adelaonete@gmail.com, iar numărul de telefon 0766.241.219.

Mai ştiu pe cineva care s-a implicat în această poveste.

Vă mulţumesc!

P.S. Pentru cei care veţi dori să faceţi donaţii în bani, găsiţi  aici toate detaliile necesare.

33 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., diverse