La moartea unui nuc, sau cum să ucizi nişte zâmbete


Pe „dealul” nostru, „buciumul a sunat cu jale”, în ziua aceea, în care nişte „neni” au apărut cu câteva instrumente bizare, pe teritoriul nostru. Maidanul, sau „pe deal”, cum îl cunoşţea toată lumea, pentru că era la o oarecare altitudine faţă de străzile care duceau spre el, era locul nostru de joacă. Avea leagăne, balansoare, groapă de nisip, bară pentru făcut sport – la care, aproape mi-am rupt nasul, visându-mă Nadia Comăneci, dar asta e altă poveste 🙂 – şi, în mijlocul acelor minunăţii, trona un nuc mare-mare. Era superb. Ne cocoţam în el şi visam că atingem cerul şi că dăm mâna cu soarele.  Dincolo de locul nostru de joacă, se întindeau lanuri de porumb şi grâu – ce mai mestecam la boabe de grâu copt şi ziceam că facem gumă din ele! – şi sere. Aţi mestecat vreodată boabe de grâu verde, aproape să dea în copt? Dincolo de lanuri, şerpuia drumul spre ştrand, iar iarna, pantele se transformau în pârtii pentru sănii. Ce să mai, „pe deal”, era raiul pe pământ pentru noi, copiii. Mai ales pentru cei ca mine, care nu aveau unde să se ducă „la ţară”, în vacanţe. Eu aveam vreo 9-10 ani, pe atunci, cred. Deci, vorbim de anii ’83/’84. Ne strângeam cu zecile şi ne cunoşteam între noi cale de jumătate de cartier. Până în acea zi. Cum spuneam, au apărut „nenii” aceia cu nişte aparate de măsurat, de fotografiat, etc. Au început să se amestece printre noi, copiii şi să topografieze locul. Curioşi, ne-am dus să-i întrebăm ce fac. Ne-au spus, zâmbind, ca fac măsurători, pentru că vor să aducă leagăne noi şi să înfrumuseţeze locul de joacă. Lesne de înţeles ce bucurie, nu? Numai că bucuria noastră n-a ţinut mult. Nu mai ştiu cum s-a întâmplat exact, cred că toată povestea se derula pe sfârşit de vacanţă de vară. Cum, apoi, a început şcoala, mersul „pe deal” se rărise. Oricum, într-o zi, când ne-am strâns gaşca de la scară să mergem şi să vedem dacă au adus leagănele cele noi, am avut parte de un şoc. Cele vechi, care ne făcuseră să zburăm „până la bară” şi nucul ce păzise locul nostru, dispăruseră. Le luaseră locul nişte gropi mari, excavatoare, macarale, etc. „Leagănele” cele noi, nu mai aveau să apară niciodată. Începuseră să construiască blocuri. Şi au tot construit, iar după anii ’92/’93, au dispărut şi lanurile şi serele, iar locul le-a fost luat de numeroase vile, de „la soare te puteai uita, dar la ele, ba.”

Am plecat toţi cu lacrimi în ochi şi i-am înjurat pe „nenii” care ne-au minţit.

 

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, inocenţă

7 răspunsuri la „La moartea unui nuc, sau cum să ucizi nişte zâmbete

  1. Cam asta inseamna modernizare…

    Pacat… se pierd amintiri superbe 😦

  2. În anii ’80 deja eram nene care lucra la măsurători topo. Au mai căzut ceva copaci şi-n urma noastră…

  3. Povestea mi-a amintit de episodul cu copacul sarificat de Moromete, dar mai ales de nucul pe care ma leganam intr-una, in anii petrecuti la tara. Nici nucul ala nu mai exista…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s