Arhive lunare: septembrie 2010

Când lumea mea nu este lumea mea…


Povestea mea începe într-o zi de vară. Nu ştiu când se va sfârşi. E posibil, în orice moment. Am trăit mult şi am trăit puţin. Mă întreb, adeseori, care-i rostul meu aici. De cele mai multe ori, simt că m-am rătăcit. Că lumea mea nu este lumea mea. Ne privim distant, nici măcar protocolar. Vorbim limbi diferite şi nici limbajul semnelor nu ne ajută. Gândesc că, poate, e vina mea. Că nu m-am născut cu numărul de credite suficient pentru acest univers. Că nu am ştiut să aleg biletul căştigător. Sunt mergătoare prin viaţă şi îmi asum fiecare pas; chiar şi pe cei care nu duc nicăieri.

Reclame

25 comentarii

Din categoria de suflet..., recurs la prea multă realitate

Pasiune


Îţi aminteşti dimineaţa când mi-ai sărutat ochii, să mă trezeşti?
Voiai să-mi spui că mă iubeşti.
Mi-ai şters cu degetul un rid.
Ţi-am mulţumit, zâmbind.
M-am cuibărit în braţele tale, ca o felină.
Ce zi senină!
M-ai sărutat, apoi, pătimaş,
pe buze, pe gât, pe umărul golaş.
Trupul meu se contura în palmele-ţi fierbinţi,
ne priveam, zâmbind complice de gândurile necuminţi.
În cameră, mirosea a parfum şi a cafea proaspăt măcinată,
simţurile au luat-o razna, dintr-o dată.

19 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Cafea cu… chelner


Aveam vreo 20 de ani şi lucram la arhiva unui tribunal judeţean. Trebuia să mă întreţin, pentru a-mi putea  face facultatea. Care va să zică, arhivar debutant. Pe vremea aceea, clădirea adăpostea, atât judecătoria, cât şi tribunalul. Astfel că, încăperea în care „arhivăream”, era o cameră cam de aproximativ 20 m.p., dacă nu chiar mai mică, în care conlucram vreo 6 colegi. Dar asta nu era tot. Camera era împărţită în două de o „tribună” – cea la care justiţiabilii şi avocaţii veneau să-şi studieze dosarele sau să consulte condicile. Noi, cei şase, făceam cu rândul, pentru a lucra cu publicul. Eu eram cea mai tânără şi foarte impresionată de necazurile şi problemele oamenilor care erau implicaţi în diverse procese, din diverse cauze. Astfel că, atunci când „aveau treabă” la arhivă, făceam tot ce puteam să-i ajut, în limitele legale şi posibile, evident, în sensul că, dacă aveau nevoie să-şi studieze dosarul, indiferent cât de vechi ar fi fost – era o singură zi pe săptămână, pentru „arhiva veche”, în care dosarele trebuiau aduse de la „beci”, pe care oamenii nu o respectau întotdeauna -, sau nu se încadrau în programul „pentru public”, nu-i amânam şi nu-i puneam pe drumuri. Mulţi dintre ei veneau de la zeci de km. distanţă, erau bătrâni sau neputincioşi. Alţii veneau prea târziu şi riscau să-şi piardă termenele de formulare a căilor de atac. În fine, cum spuneam, diverse probleme, diverse motivaţii, cert e că nu-i refuzam niciodată, încercând să-mi fac meseria impecabil. Ei, bine, pentru asta, oamenii se simţeau obligaţi să-mi mulţumească şi nu doar verbal. De aici, porneau toate problemele. Nu făceam nimic pentru a le da de înţeles că vreau sa-mi mulţumească, decât cu un simplu „mulţumesc”. Dimpotrivă. Pe lângă faptul că era interzis să primeşti „atenţii”, nici nu mă gândeam să le pretind sau să accept ceva. Unii înţelegeau şi se limitau la „mulţumesc” şi să vă „dea Dumnezeu sănătate, etc.”, alţii însă insistau să-ţi dea câte ceva. Pe bani, nici nu se punea problema „să pui mâna”.

Aşa s-a întâmplat în acea zi, despre care vreau să povestesc. Un domn, cam la 50 de ani, cred, care nu mai ştiu ce problemă avusese, avea nevoie urgentă de copii din dosarul său, pentru că nu mai ştiu ce ardea. Ştiu că mai venise şi în alte dăţi, colegii mei nu-l trataseră prea bine, în fine. I-am dus dosarul la xerox, a revenit, apoi, cu avocatul său, a vrut din nou dosarul, ştiu că m-a cam sucit. Mă rog, la final, mi-a mulţumit şi m-a întrebat cum să mă răsplătească. Nu era cazul, i-am spus, nu mi-am făcut decât meseria. Nu şi nu, că el e om „de omenie” şi ştie că mai am şi alte treburi de făcut – aveam, ce e drept – decât să-l ajut pe el. Pentru că deja se crease atmosferă în arhivă, pentru că ne asiguram cafeaua la birou, punând toţi bani, să cumpărăm câte un pachet şi pentru că tocmai rămăseserăm fără cafea, pentru a scăpa de el, i-am zis:

„-Bine, aduceţi şi d-voastră o cafea, deşi, vă repet, nu este cazul.”

A ţâşnit-o omul pe uşă.

„-Gata, le-am zis colegilor, am făcut rost de cafea.”

Gândeam că va aduce un pachet mic de cafea „Jakobs” – foarte apreciată pe atunci – şi, astfel, toată lumea va fi fericită.

Cum spuneam, a plecat omul şi eu mi-am văzut de ale mele, uitând, aproape, de cafeaua „câştigată”. La un moment dat, unul dintre colegi îmi zice:

„- Cred că individul a făcut mai mult spectacol că, uite, a trecut o jum. de oră şi nu ţi-a adus cafeaua!”

Trebuie să vă spun că, la ieşirea din tribunal, era un chioşc „cu de toate”, deci, inclusiv, cu cafea, iar lângă tribunal, era un restaurant. Aşa că nu se justifica jumătatea de oră.

” – Mai bine, i-am zis eu.”

Nici nu am terminat bine de spus, că se deschide uşa arhivei şi apare, nici mai mult, nici mai puţin, un chelner, îmbrăcat în cămaşa-i albă, cu papion, cu un prosop alb şi cu o tavă în mână. Pe tavă, aburea…. aţi ghicit: o cafea.

„-Pentru cine este cafeaua?”, întreabă politicos chelnerul.

Din spatele lui, făcea semne cu degetul, domnul „meu”:

„- Acolo, lângă geam, la domnişoara brunetă!”

Am înlemnit. În arhivă, s-a făcut linişte şi toată lumea şi-a îndreptat ochii spre mine.

Omul se ţinuse de cuvânt: îmi adusese o cafea.

25 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate

Se cheamă că suntem ucigaşi de vise?


Dacă naştem un vis, avem obligaţia să-l facem să traiască? Dacă nu reuşim, se cheamă că suntem ucigaşi de vise? Cine pronunţă sentinţa? În apărare, putem chema, în solidar, pe mama, pe tata, pe iubit/ă, pe vecina de la doi, pe Dumnezeu sau vreun demiurg? Putem fi condamnaţi şi în contumacie?

Aţi aprins, vreodată, o lumânare pentru un vis neîmplinit? O exista, măcar, un rai al viselor/visurilor?

24 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate

Te uită ce aduce septembrie…


… un Ultim Mitropolit, o Colecţionară de coşmaruri, ce şi-au făcut drum printre Tenebrele unei lumi în derivă. Dar mai multe ştie domnul Ioan Usca (Vania, pentru prieteni). Poftiţi de aflaţi. 🙂

Bine, cu siguranţă, si doamna ştie câte ceva.

De asemenea, pe lângă ceai cu miere, domnul Călin Hera, ne-a mai promis şi altceva. Cum, încă, nu am aflat despre ce este vorba exact – o fi cafea cu sare? -, vă invit să-l întrebaţi direct. 🙂

Pentru că am aflat după ce am publicat, updatez:

Nici Geanina şi Cristian Lisandru nu au stat degeaba. Faceţi-i  o vizită lui Cristian şi o să vedeţi. Merită. Veţi găsi, la faţa locului, nişte Amprente.

10 comentarii

Din categoria de suflet..., eveniment, prietenie, recurs la prea multă realitate

Auzi, fă? Aia era de la ţară!


Acum 12 ani, ne-am mutat în Bucureşti, din Rm. Vâlcea. Eram o „jună primă” de 24 de ani, provincială, deh!, atentă să nu deranjeze pe nimeni, timidă, nepregătită pentru viaţa de capitală. Biroul la care lucram se afla pe Calea Moşilor. Mergeam cu metroul, până la Bucur Obor, după care îmi continuam drumul pe jos. Într-o dimineaţă frumoasă de toamnă, mă îndreptam spre birou, pe acelaşi traseu. Eram îmbrăcată într-un costumaş cu fustă midi, cu pantof cu toc, deci cu dress-ul la vedere. 🙂

Pentru cine nu ştie, Bucur Obor este şi cea mai căutată piaţă – sau era, oricum – ca să nu zic, bâlci. În fine. Lângă mine, în metrou, urcaseră două doamne, venite de undeva de pe lângă Bucureşti, de la ţară – modul în care arătau şi discuţiile lor mi-au confirmat asta – cu două sacoşe de rafie, fluturânde în mâini. Metroul aglomerat. Sacoşele – pe lângă dress-ul meu. A, ce nu v-am spus e că, la mine, în Rm. Vâlcea, se spune „ştrampi” şi nu dress-uri. Cum ziceam, sacoşele de rafie, pe lângă ştrampii mei. Mă feresc eu, cât pot, dar, parcă, se electrizaseră. Aşa că, la un moment dat, mă adresez, politicos, uneia dintre ele, rugând-o să aibă grijă că-mi agaţă ştrampii. Se uită cam ciudat la mine şi nu zic nimic. Între timp, metroul ajunge la destinaţie. Cobor eu, coboară şi sacoşele. Ne amestecăm în mulţimea ce s-a revărsat din metrou, pe peron. La un moment dat, aud, undeva, mai în spate:

” – Auzi, fă, aia era de la ţară. Cică, ştrampi!”

Aşa că, de atunci, nu-mi mai cumpăr ştrampi, ci dress-uri că, doar, mi-s fată de capitală, nu?

32 comentarii

Din categoria remember

Să mocnească focul


Să mocnească focul, din nou, în vatra veche
şi, dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste,
despre fata de-mpărat, cea fără de pereche,
iar lumina lămpii să danseze la ferestre.

Să te privesc cum torci, cu furca prinsă-n brâu,
cum firul lung de lână se-ntinde ascultător,
să-mi faci turte pe plită din făină de grâu
în cunia cea mică, văruită-n alb şi cu pridvor.

Să fie primăvară şi nenea Gheorghiţă,
vecinul de alături, cu barbă şi plete de bunic,
să-mi dea, iarăşi, zambile din a lui grădiniţă,
strigându-mă la gard; eu să-i mulţumesc peltic.

Gutuiul cel bătrân, de lângă „casa mare”,
să mă ascundă între crengi, ca-ntr-un leagăn, iar,
să visez, din nou, cum zbor până la soare,
cu flori prinse în păr şi păpuşa primită-n dar.

Să alerg prin bătătură – cum spuneai, când mă certai –
printre boboci de raţă, de gâscă şi de curcă,
dar, dumneata, bunico, eşti, însă, acum, în rai
iar dorul de ce-a fost mă arde, mă usucă.

16 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii