Drama lui „pe care” (care pe care?!)

„Limba romănă este patria mea” (Nichita Stănescu)

A vorbi româneşte, român fiind, este ca şi cum ai respira. Sau ar trebui să fie. Numai că unora nu le pasă… Nu le pasă cum vorbesc. Şi, apoi, ce mai contează? Sunt miniştri? Sunt. Sunt academicieni (?). Sunt preşedinţi? Sunt. Sunt oameni „cu carte”, cel puţin oficial? Sunt.
Şi atunci? Restul e moft. La dracu’ cu grija pentru cum se vorbeşte corect! Suntem în secolul vitezei, nu? Cine mai are timp pentru asta?
Şi, totuşi, nu mă pot împiedica să deplâng drama limbii române.
Azi mă voi referi la drama lui „pe care”. Cum care „pe care” ?
Acela din Acuzativ. Văr din fraţi cu „care” dar cu rostul lui.
Acela pe care (şi nu acela care) toată lumea (sau, ma rog, din ce în ce mai multă) l-a condamnat la pieire.
Nu vreau, acum, să intru în probleme de morfologie şi sintaxă ale cuvântului însoţit de prepoziţie sau ale propoziţiei subordonate atributive pe care o introduce dar, la naiba, e atât de simplu!

Spun:  „Cartea pe care am citit-o este foarte interesantă.” şi nu „Cartea care am citit-o este foarte interesantă.”, cum, de altfel, spun:
„Intelectualul care nu vorbeşte corect nu este intelectual.”

Pontul este următorul:

Fac referire la un cuvânt asupra căruia se răsfrânge o acţiune, spun „pe care”:

Cartea pe care am citit-o (eu am citit-o – pe ea, cartea)…
Spectacolul pe care l-ai văzut (tu l-ai văzut – pe el, spectacolul)….
Regula pe care au impus-o (ei au impus-o – pe ea, regula)…

Dacă, dimpotrivă, reiau un cuvânt care este „titularul” acţiunii, spun „care”:

Copilul care este obraznic va fi pedepsit. (el, copilul, este obraznic; acel copil va fi pedepsit – care este obraznic)
Oamenii care nu citesc sunt mai săraci cu o viaţă. (ei, oamenii, nu citesc; acei oameni sunt mai săraci… – care nu citesc).

Zău, că e simplu!

Ce să fac, am şi eu ofurile mele…