De ce n-am plecat din ţara asta ?!


Îmi povestea o prietenă, într-una din serile trecute, ce i s-a întâmplat săptămâna trecută, într-o staţie de troleu, la Universitate, dacă nu mă înşel. Îşi condusese mama şi, în timp ce aşteptau troleul, s-a apropiat de ele un „aurolac”, căruia i-a făcut semn, discret, cu mâna, să le lase în pace. Şi le-a lăsat… pe moment. După ce mama ei s-a urcat în troleibuz, petrecând-o cu privirea, prietena mea, femeie în toată firea, s-a trezit cu o durere ascuţită în spate, ce a lăsat-o perplexă. Pe moment, nu şi-a dat seama ce i s-a întâmplat. A trezit-o „la realitate” vocea d-nei de lângă ea:  „Vai, doamnă, eu m-am speriat mai tare decât d-voastră, când l-am văzut!”

„Bine, doamnă, o întreb eu, acum, pe cucoană, dar de ce nu ai făcut un gest, macăr de avertizare a omului de lângă tine, dacă tot l-ai văzut? De ce mama dracului n-aţi pus mâna pe el, tu şi alţii, care eraţi acolo – cu siguranţă, v-aţi dat seama că era vorba despre aurolacul pe care prietena mea a avut „nesimţirea” să-l îndepărteze – şi să chemaţi un poliţist, nu ştiu, să faceţi ceva! Că, desigur, să-i fi tras o mamă de bătaie, nu era creştineşte, nu?! Dacă individul ar fi avut un cuţit în mână? Sau dacă i-ar fi dat în cap cu ceva? Dacă ţi s-ar fi întâmplat ţie sau cuiva drag ţie?”

Desigur, dacă ar fi fost mai grav de atât –  că, se pare că a fost „norocoasă” prietena mea, individul a lovit-o cu ceva ascuţit dar nu a fost, totuşi, cuţit, slavă Domnului – ar fi fost un alt caz de „Ştirile de la ora 5”, nu-i aşa? Şi, ca tabloul să fie complet, în timp ce se îndrepta spre metrou, uitându-se în urmă, de teamă să nu fie urmărită, îi strigă cineva:

„Ăsta p-aci îşi face veacul, doamnă şi eu m-am trezit odată cu o umbrelă în cap! „

Dar asta este, din păcate, ţara în care trăim. Ce să mai vorbim şi de toate celelalte probleme cu care ne confruntăm zilnic, din momentul în care am hotărît să coborâm din pat şi să încercăm să ne vedem de treburile noastre, de viaţa noastră, de familia noastră: că jumătate de viaţă o petreci în trafic, că trebuie să faci slalom printre bălţi, gunoaie, rahaţi de câini, dacă te hotărăşti să mergi pe jos şi printre craterele de pe străzi dacă pleci cu maşina, că, oriunde ai avea de rezolvat o problemă, dacă nu baţi cu pumnul în masă, „te duci bou şi te-ntorci vacă”, că, peste tot, eşti agresat, din toate punctele de vedere, că vezi, în jurul tău, figuri acrite, scârbite, încrâncenate, netolerante, pierdute? Astea sunt deja clişee.

Şi, de ceva vreme, mă tot întreb:  De ce n-am plecat din ţara asta, atunci când lucrul ăsta părea mai facil? Nu ştiu unde, undeva, unde există civilizaţie şi bun simţ şi siguranţă şi unde eşti lăsat să-ţi vezi de treaba ta.  Adică, oriunde, numai să nu fi rămas aici…

Din păcate…

„Ce dacă vine primăvara?!/Atâta iarnă e în noi…”

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria gânduri

3 răspunsuri la „De ce n-am plecat din ţara asta ?!

  1. Pai eu cred ca este foarte greu sa iti iasa chestia cu „plecatul din tara”. Si cred ca este asa tocmai pentru ca noi nu suntem deloc ca cei din Occident, si ne vine greu sa invatam sa fim „Ca ei”. Ma uit la cunostintele noastre, de nationalitati diferite de a noastra, care nu inteleg de ce „ne certam” tot timpul. Suntem asa de obisnuiti sa urlam atunci cand vorbim unul cu altul, sa folosim tonul ca argument, incat pare ca ne certam la cutite, purtand discutii in fond banale. Suntem obisnuiti, crescuti, si asta transmitem si noi mai departe sa avem relatii preponderent conflictuale, sa fim in contradictoriu, sa avem noi dreptate, sa „ii aratam noi”, etc. Tot acest fel de a fi este de o agresivitate verbala si cum mai vrei tu, de care nici nu ne mai dam seama. Ei sunt complet, dar complet altfel.

  2. christine

    Asa ar trebui, sa plecam cu totii… si totusi nu o facem, poate ca avem speranta ca se va mai schimba ceva, sau mai degraba ne-am obisnuit cu viata asta, cu oamenii de langa noi. Eu as pleca, dar din pacate nu am sustinatori.

    • Nu, nu ne-am obişnuit cu oamenii de lângă noi, adică, nu cu cei care ne deranjează, într-un fel sau altul – cât îi priveşte pe ceilalţi, pe cei dragi, este posibil ca ei să fi fost sau să fie unul dintre motivele pentru care nu am plecat – şi nici nu cred că nu putem fi ca occidentalii, cel puţin o parte dintre noi ci, poate, într-adevăr, în naivitatea noastră, voluntară sau nu, să mai credem că – cine ştie?! – s-o mai schimba ceva şi-n ţara noastră…

      Vă mulţumesc pentru gândurile voastre, Măriuca şi Christine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s