Murind, nevenind vremea


Ne naştem atât de vii
Şi trăim atât de amorţit,
Încătuşaţi în blocurile gri,
Într-un oraş mizer şi prăfuit.

Cum am ajuns aici,
Acum, nici nu mai ştim,
Cu visuri mari dar cu paşi mici
Ne-am oprit aici ca să murim.

Ne este frică dar, mai rău ca proştii,
Nu mai ştim drumul înapoi,
Îi împovărăm, însă, pe copiii noştri
Să ardă ei, ce avem de ars  în noi.

Ne plângem neputinţa,
Oricui vrea să ne asculte,
Ne înăbuşim dorinţa
În câteva versuri mute.

Îngenunchem, a rugăciune,
Pe Dumnezeu îl luăm părtaş
Şi aşteptăm să facă o minune,
Pe care o cerem, pe bani, printr-un răvaş.

Murim încet, nevenindu-ne vremea,
Aşa, calm şi calculat,
Ascunzându-ne, în suflete, durerea
Şi renunţând să- ntrebăm cum s-a-ntâmplat.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria gânduri, poezii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s