Dar…sufletul?!


Azi, m-am primenit.
Şşşşt…!!!!!!!
Am vrut să păcălesc timpul.
Mi-am prins stele-n păr,
la urechi, soarele şi luna.
Mi-am înlocuit lentilele de contact
cu două picături de infinit,
iar buzele le-am transformat în cuvinte.
Mi-am atârnat, la gât, cerul
şi la brâu, m-am încins cu marea.
Mâinile – luuungi cărări către soare,
picioarele – păsări călătoare.

Şi, mândră de opera mea,
l-am strigat… pe el… timpul.
Nici nu s-a obosit să se arate.
Doar mi-a răspuns:
„Poate m-ai fi păcălit dar…sufletul?!”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria gânduri, poezii, poezii proprii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s