Uneori,
aş pleca să mor puţin…
atât cât să mă odihnesc o clipă.
Mi-aş elibera sufletul,
din colivia trupului
şi i-aş şopti să zboare
într-o pădure de mesteceni.
I-aş spune să atingă cerul
cu vârful aripilor,
să îmbrăţişeze soarele,
să-l caute pe Dumnezeu
şi să-l întrebe vrute şi nevrute,
pentru ca, mai apoi,
să ademenească luceafărul
şi să culeagă stelele.
Uneori,
aş pleca să mor puţin…
atât cât să mă odihnesc o clipă.
Pingback: Uneori… - Ziarul toateBlogurile.ro
As fi cu tine…,! Marian
Ce mai pot spune?
Mi-a placut mult,felicitari si o imbratisare aparte.Dan
Esti suparata?
Dan, aşa, printre ele… Mulţumesc de întrebare. Sunt foarte obosită, psihic, sufleteşte. Dar fac faţă, că e musai.
Tu eşti bine?
Avem uneori momente in care simtim ca sufletul nostru creste, atat de mult incat nu ne mai incape, si atunci “Mi-aş elibera sufletul,
din colivia trupului
şi i-aş şopti să zboare
într-o pădure de mesteceni…”. Pacat ca nu putem alege sa murim putin. Moartea e ireversibila iar clipa ei e vesnica. Visam la eternitate si ne place sa culegem pulbere de stele.
Frumos poem, respirand simplitate si profunzime. Sa ai o zi frumoasa si linistita, Adela!
Mulţumesc, draga mea. Uneori … lucrurile simple sunt cele mai complicate.
Pup.
“aş pleca să mor puţin…
atât cât să mă odihnesc o clipă.
Mi-aş elibera sufletul,
din colivia trupului
şi i-aş şopti să zboare”
Superb!!!
cat de adevarat si aproape de sufletul meu
dar cred ca gandesc asa nu numai eu…
Ti-am mai zis ca stii sa citesti in suflete omenesti?!…
Mulţumesc din suflet, pentru toate gândurile tale bune, îmbrăţişări.
Aproximativ,dar si eu fac fata si tot musai:)
Zambeste,putin cate putin,
Paharul tau cel gol,va fi mai plin.:)
Este in apropiere:)
“Mi-aş elibera sufletul,
din colivia trupului
şi i-aş şopti să zboare
într-o pădure de mesteceni.
I-aş spune să atingă cerul
cu vârful aripilor”
Foarte frumos acest pasaj… O săptămână cât mai bună să aveţi!
Şi voi la fel, dragilor! Ba nu, o viaţă cât mai bună să aveţi!
Eu as dori sa mor… de mai multe ori…
Hmmm. N-ar trebui…
buna ziua.
off topic, sper ca nu este nici o problema pentru ca am pus un rss feed că tre blogul dvs, in sidebar pe blogul meu
referitor la poezie: acţiunea se petrece într-un circuit închis – dorinţă-vis-dorinţă
Bineînţeles că nu, dimpotrivă: mulţumesc.
Referitor la poezie: şi e rău?
Apropo, sunt Adela. Nu “dumneavoastră”, chiar dacă tu eşti… necunoscutul.
nu, chiar deloc, doar ca de obicei circuitul inchis se intalneste in cadrul prozei . tocmai de asta m-a surprins acest artificiu.
Aşa sunt eu, originală.
Glumesc, desigur. Mulţumesc că mă citeşti.
ps. : da, ştiu cine cunteţi, doar ca aşa vb. de obicei
Ok, cum îţi este comod.
Dacă te deranjează adresarea directă, familiară, te rog să-mi spui şi voi folosi şi eu pronumele de politeţe.
not at all, nu ma deranjeaza acest lucru … chiar detest sa ma apeleze cineva cu pronume de politete
Eu, uneori, aş mânca ceva bun. Da’ poţi cu ăştia?…
Ultimele postari au avut, toate, cate putina moarte in ele!
Paradoxal, face parte din viaţă.
Pingback: Ce se mai vântură pe net – 2 « Link-Ping
Dar să vii înapoi, bine?
Păi, am spus: doar puţin.
eu mă asiguram
Pingback: Gabriela Elena va multumeste « Gabriela Elena
Foarte bine. Când o termini, spune-mi că-ți mai dau
I loved the music, Adela! Beautiful, wonderful, choice!Just like…, you! Te pup- Marian
Marian şi mie mi-a plăcut foarte mult această melodie. Te pup şi eu, cu prietenie.
Oboseala anilor nostrii se va odihni la sanul lui Dumnezeu, ca rasplata pentru vretnicia faptelor bune, in inimile celor ce vor urma dupa noi,ca spirit aprins in galgairea sangelui mosilor si stramosilor nostri.Iar insemnul crucii va veghea disparitia fizica in bujori de fum de lumanari si tamaie sarutate cu muguri de zimbru.
CE ESTE MOARTEA?
de Marian Nicolescu
Tot într-o stare de repaus,apus într-un obscur mormânt
Un om care mai fierbe zarea, cu-n răsărit şi cu-n sfârşit,
Mai urcă-n spate coborârea din piatra cea cu legământ
În hău, să-şi piară deşteptarea: e-adevărat sau e greşit?
Moartea e ca un grai de şoapte, apuse în găluşca vremii
În care râde-n aşteptare, pe un pustiu de promenadă,
Un mozaic de cifre arse, ascunse-n pietrele de rummy
Pe false străzi, cu labirinturi, slove alese într-o butadă.
Deci, moartea este veşnicie, sărut de patimi în lumină,
Un vierme gri ce-‘ncolăceşte, suflarea ultimelor urne
De foc, lătrând pe portativul ţesut pe un grotesc de mină
Pictând la unii aripi sure, în schimb, la alţii, negre coarne.
Pingback: Frică. Palonul şase « Călin Hera. PA-uri şi mirări
Dorinta asta de liniste si de “moarte” pentru a ne odihni poate fi pacalita cu niste zile frumose
Sunt sigură că da… dar, pentru mine, nu azi. Şi, cu siguranţă, nici atunci când am scris poezia.