Să nu m-aştepţi în seara astă, voi fi fluture de noapte, vă voi legăna cu şoapte şi voi veghea asupra voastră. Voi împleti raze de lună şi-am să le agăţ la fereastră, vă voi cânta de noapte bună şi voi veghea asupra voastră. Voi cerne pulberi de luceferi, să strălucească-n noaptea albastră, precum un lac înnobilat de nuferi şi voi veghea asupra voastră. Să nu m-aştepţi în seara astă, voi fi departe, pe un nor, voi fi dragoste, voi fi dor şi voi veghea asupra voastră. Mă voi preface, apoi, în răsărit, să fim iarăşi împreună, vom fi povestea cu final fericit, noi, trei, ţinându-ne de mână.
Vă voi veghea mereu – poezie-testament (familiei mele)
Să nu m-aştepţi în seara astă, voi fi fluture de noapte, vă voi legăna cu şoapte şi voi veghea asupra voastră. Voi împleti raze de lună şi-am să le agăţ la fereastră, vă voi cânta de noapte bună şi voi veghea asupra voastră. Voi cerne pulberi de luceferi, să strălucească-n noaptea albastră, precum un lac înnobilat de nuferi şi voi veghea asupra voastră. Să nu m-aştepţi în seara astă, voi fi departe, pe un nor, voi fi dragoste, voi fi dor şi voi veghea asupra voastră. Mă voi preface, apoi, în răsărit, să fim iarăşi împreună, vom fi povestea cu final fericit, noi, trei, ţinându-ne de mână.
Filed under poezii, poezii de dragoste
Pingback: Vă voi veghea mereu - Ziarul toateBlogurile.ro
CUIBURI PĂRĂSITE
de Marian Nicolescu
La cuibul strâns sub streaşina pădurii
Şi altul respirând sub cozorocul casei:
Vin trubaduri, cântând sonatele naturii
Şi-adună spectatori în filarmonica terasei.
În fracu-i ros din toamnă-n primăvară
Un mândru rândunel îşi coase trăinicia,
Ca-ntr-o codirlă împlineşte-a sa povară
Dorit sălaş, ce-şi toarnă,-n taină, veşnicia.
Iar mâine, cerceluşii din şirag de ou dogmatic
Aprinşi in masca dintr-un felinar de noapte
Ţâşnesc spre cer precum ecoul enigmatic
Al unor triluri, ce se mistuie prin şoapte.
Plecând, doar pier pe limba moartă a pădurii
Şi-n limba streşinii în care bat ţimbale surde,
Pe notele perechi din coda tragică a uverturii
Se pierd refrene de zvâcniri de voci, absurde.
Tot cuiburi reci rămân, din zbor de trubaduri ostatici;
Cuiburi croite greu, de primăvara până-n toamnă;
Zburăm şi noi, zburăm, ca veşnici rândunei apatici
Spre un abis, un blând sălaş ce Dumnezeu, înseamnă.
Pingback: Patruzeci de ani | Caius
foarte frumos… si sfarsitul
“Mă voi preface, apoi, în răsărit,
să fim iarăşi împreună,
vom fi povestea cu final fericit,
noi, trei, ţinându-ne de mână.”
da o senzatie de siguranta, de liniste, de pace si incredere
Îţi mulţumesc că mă citeşti mereu, draga mea. Şi pentru că îţi place.
Placute versuri si cu seva. Interesanta perspectiva in privinta sentimentului legitim de a fi supravegheat si iubit.
Mulţumesc. Mă înclin.
Pingback: Raţa – VI | Ioan Usca
Pingback: Hârtii îngălbenite – Trucuri – 2 « Link-Ping
Pingback: Sweet awards « Ada Pavel's Blog
emotionant. Unde a plecat? de ce iti trimite ganduri de prin nori si se intoarce in zori?
De fapt, era ca un fel de testament al meu.
Pentru mai târziu, desigur. 
Pingback: Sweet awards « Ada Pavel